ANSAMBLURI ȘI… ANSAMBLURI

Autor: Anca Florea
18 septembrie 2015

Majoritatea ansamblurilor invitate în Festivalul „Enescu” susțin două concerte, dar în cazul celor de la Munchen, programate doar cu câte un program, se prea poate ca organizatorii să fi dorit o „cuplare” a lor în seri succesive, astfel încât, la sala Palatului, am ascultat Orchestra bavareză de Stat și apoi cea de la Staatsoper, deși nimeni nu a înțeles dacă între ele era vreo diferență sau nu.

Am încercat să aflu „ce este”, de fapt, acea Orchestră bavareză, dar în caietul-program nu există decât scurte citate de presă referitoare la interpreți, așa încât citim doar că… „este o minune”, iar în „Jurnal de festival” se precizează că… ar fi orchestra Operei, ceea ce… nu corespunde realității. Deci nu ne-am lămurit, dar am apreciat maniera în care a abordat poemul simfonic Isis de Enescu (orchestrat de Pascal Bentoiu), în sonuri irizate, calme, desenate cu claritate și logică a discursului, iar Corul de femei Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia) a împlinit atmosfera prin intervenții sensibile, sub conducerea lui Constantino Carydis, dirijor cu o gestică amplă, temperamentală, care a reușit să înțeleagă și să redea partitura aproape de ceea ce așteptam. Și acompaniamentul Concertului nr. 5 de Beethoven a fost adecvat, precis și suplu în relația cu pianistul Pierre-Laurent Aimard, solist care însă a oferit o versiune foarte discretă, departe de anvergura celebrului Imperial, dar cu destulă acuratețe tehnică și momente remarcabile în secțiunea lentă, marcată de lirism și introspecție. Sigur că orice lucrare beethoveniană se poate cânta mai aproape de maniera mozartiană, în cel mai pur stil clasic, dar totuși un Concert supranumit Imperialul trebuie să beneficieze și de forță expresivă și de grandoare… imperială! După pauză, orchestra a evoluat în Simfonia nr. 5 de Șostakovici, compozitor enorm de mult cântat în festival, uneori chiar două seri la rând, astfel încât muzicienii germani și dirijorul grec au fost „supuși”, fie și involuntar, unei comparații cu tălmăcirea impresionantă conferită de oaspeții din Sankt Petersburg în… a 10-a, alăturare conjuncturală dar extrem de riscantă. Am avut impresia, în prima secțiune, că dirijorul caută o modalitate de conturare a „liniei mari”, dar orchestra a parcurs acele pagini doar corect, destul de neimplicat, pentru ca apoi să descopăr și suprafețe transparente și acumulări bine gradate și tensionări cu încărcătură dramatică, dar fără nota de umor sau de ironie caustică atât de specifică în opusurile autorului. La final m-am întrebat de ce prima mișcare nu s-a integrat în modul de interpretare expresivă și logică a celor ce au urmat, pentru a realiza o construcție unitară, dar am plecat cu sentimentul că ansamblul… despre care tot nu am aflat „ceva”, a demonstrat, măcar parțial, un potențial interesant și uneori performant.

Iar convingerea că… nu a fost orchestra Staatsoper Munchen și-a găsit confirmarea chiar a doua zi – din nou o alăturare hazardată – când într-adevăr acel ansamblu al Operei bavareze s-a aflat pe podiumul sălii Palatului, aducând o sonoritate de o calitate și o densitate excelentă, cu o paletă coloristică și o trăire adesea impresionantă în varianta de concert a operei Elektra de Strauss, sub bagheta unui dirijor de cotă – Sebastian Weigle -, beneficiind de o distribuție redutabilă, colaborând și cu Corul Radio. Timp de aproape două ore, spectatorii au ascultat fascinați partitura atât de specială și solicitantă, cu puternice accente expresioniste, perfect susținută de concepția dirijorală fermă, incisivă sau învăluitoare, așa cum cere stilul straussian, într-o perpetuă revărsare sonoră, trecând prin stări contrastante, de la duioșie sau disperare la furie și explozii paroxistice. În rolul titular, soprana Elena Pankratova a etalat un glas bogat, cu timbru generos și amplu, cu o frazare elegantă și o trăire ardentă a personajului, într-un echilibru bine dozat în relația cu partenerii de scenă; soprana Anne Schwanewims a avut și dramatism și prestanță și credibilitate în rolul Chrysothemis, vocea sa penetrantă și frumos condusă integrându-se și stilistic în „întregul” straussian, asemeni mezzosopranei Agnes Baltsa care, în Klitemnestra, a făcut o adevărată demonstrație de vitalitate și știință a cântului, surprinzând prin consistența vocală, prin inteligența cu care a subliniat ironia, disprețul, orgoliul sau furia personajului atât de complex, pasiunea și temperamentul său întotdeauna vulcanic contribuind esențial la teribila sa creație artistică. Iar bas-baritonul Rene Pape, cu glasul său rotund și frumusețea frazei, a asigurat un binevenit contrast prin personajul său Oreste, în timp ce soliștii care au avut intervenții de plan secund s-au încadrat firesc în desfășurarea alertă, adesea agitată, a dramei muzicale, cu ansambluri omogene și voci bune, asemeni Corului Radio care, din nou, a fost solicitat să participe la interpretarea unei opere dificile deopotrivă pentru muzicieni și pentru public. Am remarcat și maniera de a rosti recitativul și dicția în general clară și cunoașterea stilistică a tuturor celor implicați în fluidul sonor puternic și compleșitor imaginat de compozitor și redat, în acea seară, la un nivel de mare clasă. Păcat că în sală au rămas prea multe locuri goale, păcat că din caietul-program nu am aflat, nici de această dată, nimic despre interpreți, în schimb am constatat cu uimire (și revoltă) că sunt prezentați (un fel de a spune) trei dintre soliști, dar fotografia celebrei Agnes Baltsa stă… rătăcită pe lângă cele 3, fără măcar să-i fie notat numele! Incredibil, lipsit de eleganță și mai ales de profesionalism!… Cât despre faptul că, în același caiet, este anunțată Bayerische Staatsoper, dar apare notată… Bayerisches Staatsorchester – pe lângă ambiția de a scrie denumirile oricum numai în limba română nu, considerând, probabil, că toți melomanii sunt poligloți -, nu a făcut decât să adâncească „misterul” celor două ansambluri.

Și iarăși (probabil) coincidența a făcut ca terifianta creație straussiană să fie urmată de o alta la fel de dură, scrisă în cel mai pur spirit expresionist – Wozzeck de Berg -, greu de oferit în concert, dar „cineva” a dorit „apăsat” includerea sa în serile de la Palat, asumându-și riscul… scaunelor goale, dezolant de goale încă de la primele acorduri, mulți dintre spectatori plecând pe rând chiar prin fața celor de pe scenă – aspect ce ține, evident, de lipsa de minimă civilizație a publicului nostru… Păcat, pentru că orchestra și corul Filarmonicii bucureștene (condus de Iosif-Ion Prunner) au cântat deosebit de bine, răspunzând cerințelor lui Leo Hussain, tânăr dirijor extrem de talentat și atent cunoscător al lucrărilor de secol XX, stăpânind perfect partitura, solicitând nuanțe, stări, intensități variate, într-o țesătură complexă pe care „filarmoniștii” au rezolvat-o cu real profesionalism; iar soliștii au fost excepționali, ideali pentru fiecare personaj în parte; s-a încercat și o anume regie, poate pentru a fi mai elocventă și pe înțelesul melomanilor, generând însă situații hilare, precum cea în care, după ce Wozzeck constată că Maria „este moartă”, aceasta pleacă agale în culise… Cât despre faptul că Doctorul și Căpitanul au intrat prin sală, trecând astfel pe lângă sutele de scaune pustii… Dar baritonul Michaele Volle a creat rolul central cu o expresivitate aparte, regăsită în atitudini și mai ales în glasul amplu, cu timbru bogat și cu o știință a cântului semi-parlato, „mușcând” cuvintele, reliefând sensuri și frământări interioare cu o capacitate de redare unanim apreciată, ca și soprana Evelyn Herlizius, convingătoare Maria, când cochetă, când tristă sau disperată, alături de tenorul Marius Budoiu în rolul Tambur-majorului, precum și de excelenții oaspeți Martin Winkler – bas aplaudat anterior și în Tetralogia wagneriană, acum… Doctor – sau Arnold Bezuyen, tenor a cărui voce pătrunzătoare a caracterizat cu expresivitate Căpitanul; destul de ofertant, rolul Primului ucenic a găsit în baritonul Valentin Vasiliu un interpret surprinzător de adecvat, bine reazolvate fiind, de asemenea, scurtele intervenții ale mezzospranei Maria Jinga, tenorului Cosmin Ifrim, baritonului Șerban Vasile. Și din nou – pentru a câta oară?! – nici caietul-program, nici flyer-ul și nici măcar „Jurnalul” nu precizează numele băiatului care, în final, a apărut în rolul Copilului – în dreptul său scrie doar… NN… Ar fi meritat să fie menționat, ca și grupul din Corul de copii Radio care a cântat curat, deși, cu totul nefiresc… în limba română, pe lângă toți ceilalți care au abordat textul original, în germană; ansamblul are un repertoriu bogat, în toate limbile pământului, deci nu cred că ar fi fost prea complicat să învețe 4 cuvinte simple. A fost însă o realizare unanim apreciată, dar care a confirmat totodată faptul că o asemenea lucrare, oricât ar fi de bine cântată, rămâne străină melomanilor noștri.

După-amiezele au adus, la Ateneu, o orchestră atipică dar excepțională, pentru că „Les Dissonances” a cântat impecabil… fără dirijor, deși este un ansamblu simfonic, instrumentiștii relaționându-se cu rigoare, oferind poemul Marea de Debussy într-o interpretare rafinată, încărcată de culori și unduiri sonore de factură impresionistă, pentru ca apoi violonistul David Grimal (conducătorul orchestrei) să urce pe podium ca solist al Capriciului român de Enescu (orchestrație de Cornel Țăranu), muzicienii francezi uimind prin profunzimea cu care au înțeles și „simțit” specificul unei lucrări în care se regăsesc din plin repere ale folclorul nostru, inclusiv cel de la marginea orașului de altădată, debutând cu un unison dens, redând impecabil întreaga bogăție ritmico-melodică într-o desfășurare de o vitalitate și o percutanță cuceritoare, cu pagini nostalgice, doinite sau dansante, ferite însă de apelul la maniera lăutărească, și Grimal și orchestra sa lăsându-se „contaminați” de esența sonurilor enesciene, redate cu o strălucire îndelung ovaționată. O altă surpriză a fost bisul acordat de Grimal, interpretând impecabil o Sonată de Țăranu pe care acesta i-o oferise… cu câteva ore înainte de concert! După pauză, violonistul a preluat rolul de concert-maestru în Simfonia nr. 5 de Beethoven, la fel de echilibrată și perfect construită, reliefând teme și stări, conturând secțiuni de anvergură dar fără excese, precum și pagini de introspecție și calm, finalul aducând apoteoza unui opus și a unui concert „de zile mari”. A doua zi, oaspeții au revenit într-un programul cu totul diferit, deschis printr-o piesă de Schnittke, cu o scriitură modernă cu „trimiteri” scurte la Mozart sau Haydn, aducând și o „pată de culoare” mai pe gustul publicului prin apariția un „dirijor” care se agită printre instrumentișii ce părăsesc treptat scena, continuând să cânte „în surdină”. Dar a urmat o altă lucrare enesciană – Simfonia concertantă – al cărei solist, violoncelistul Xavier Phillips, s-a dovedit a fi, la rândul său, un artist de cotă, cu tehnică performantă și un sunet generos, susținând cu amplomb o partitură dificilă în care s-a implicat cu reală plăcere, asemeni orchestrei care l-a însoțit la fel de expresiv și nuanțat. Ca bis, solistul a ales o Sonată de Dutilleux, omagiu creației franceze contemporane. Apoi, Simfonia nr. 1 de Brahms a adus o schimbare de atmosferă, conturând suprafețe cu accente grave, meditative sau chiar dramatice, cu o vibrație interioară și o trăire „adevărată” pe care am regăsit-o în participarea fiecărui membru al ansamblului a cărui calitate am descoperit-o cu încântare, sperând să-l reascultăm cât de curând.

Așa cum ne-am obișnuit, la Auditorium au avut loc recitaluri de muzică românească sau universală de secol XX sau chiar… XXI, iar în Piața Festivalului, pe lângă tineri la început de drum sau filme retrospective din trecutele ediții, seara au concert fie Orchestra Simfonică București dirijată de Tiberiu Soare, în lucrări de Enescu, Păutza – solist flautistul Cătălin Oprioiu – sau Ceakovski, fie Romanian Radio Brass Quintet, alături de soprana Cecilia Ganovici, în piese „multicolore” sau de Art Quartet, de asemenea într-un repertoriu mozaicat, agreabil pentru cei dornici să asculte muzică amalgamată, în aer liber. Iar dacă în caietul-program, piesele figurează cu titluri (din nou) în engleză, germană, spaniolă sau română, în comunicatul ce cuprinde „agenda” zilnică citim că se va cânta Rapsodia (care?) enesciană sau… Să serafimi luminos (??) de Handel, ce mai contează…

ANCA FLOREA