„D’ALE NOASTRE”, MARCA GIGI CĂCIULEANU

„D'ALE NOASTRE”, MARCA GIGI CĂCIULEANU

de ANCA FLOREA  

Probabil dintotdeauna, balerinul-coregraf Gigi Căciuleanu a fost atras de relația gest-cuvânt, brodând mișcări pe versuri rostite uneori de el însuși, în română sau franceză, inspirându-se deopotrivă din marea creație dramaturgică a lumii, la care se raportează, în ultimii ani, prin al său teatru coregrafic.

În urmă cu ani, la Opera Națională a montat Simfonia fantastică, muzica lui Berlioz devenind doar pretext pentru a exprima prin dans propriile gânduri și trăiri despre neliniștile artistului creator, incluzând în spectacol și trimiteri la actrița Harriet Smithson și rolurile sale shakespeareane, dar și ample recitări din poeți francezi; mai târziu a oferit un excepțional proiect Folia -Shakespeare, în care personaje, versuri, muzica elisabethană se împleteau cu dansul într-o viziune absolut fascinantă; recent a propus o manieră… intelectualistă de exprimare, desigur punctată de umorul său structural, în jocul dada ce combină scrierile lui Tristan Tzara cu muzica și mai curând cu atitudini sau repere de dans. Și printre acestea și-a dorit să aducă pe scenă, desigur prin mijloacele de exprimare specifice dansului „său”, eroi din lumea lui Caragiale, dar cumva în contextul vieții cotidiene, născându-se astfel D'ale noastre. Am revăzut de curând spectacolul care, din fericire, asemeni tuturor celorlalte, a fost inclus în stagiunea curentă a Teatrului Național; și timp de o oră și jumătate am urmărit „parada” unor personaje familiare nouă, caracterizate deosebit de sugestiv prin mișcări, reacții, atitudini, veșminte excelent concepute de Corina Gămoșteanu, în scene din piese celebre despărțite prin „cortine” susținute de grupuri de dansatori îmbrăcați fie în bluze și pantaloni de culoarea pielii (dând impresia uneori de nud), fie cu șorturi negre, evoluând în general compact, cu desene de o originalitate uneori bulversantă, interpreții ce alcătuiesc „Gigi Căciuleanu Romania Dans Company” având o plasticitate și o mobilitate corporală aparte, perfect sincronizați, pregătiți impecabil și mai ales dăruiți și implicați total în fiecare moment. Ca de obicei cu inteligență, ironie adesea caustică, vervă și inventivitate, coregraful aduce pe scenă prototipuri în ipostaze definitorii, „decupate” dintr-o piesă sau o schiță de Caragiale, așa încât apar, rând pe rând, ușor de recunoscut, Cetățeanul turmentat cu „scrisoarea pierdută”, Zoe, Trahanache și Tipătescu, dar și Cațavencu vorbind de la tribună, agitat, smulgându-și hainele, posibil Farfuridi și Brânzovenescu, apoi Jupân Dumitrache, Veta și Chiriac (furând îmbrățișîri prin colțuri), întreaga scenă finală a „rivuluției” în care Conu Leonida și consoarta Efimița, în cămăși de noapte, sunt cuceritori în spaimele lor ridicole, „salvați” de servitoarea îmbrăcată… fistichiu, recunoaștem și femeile „vitriolate” din D'ale carnavalului și posibilii „mitici”, totul într-o frenezie comic-parodică în care surprinde cumva „insertul” dramatic din Năpasta, apăsător și prevestitor al tragediei chiar și prin felul în care eroii stau, pur și simplu, la o masă. Iar multele secvențe rezervate grupului de dansatori excelează prin densitate și, din nou, inventivitate a compoziției, într-un cadru negru, cu module ce reflectă difuz siluetele, devenind și tribună și ușă sau poate lojă sau fereastră, fumul și luminile (lighting designer Silviu Andrei) „îmbrăcând” imaginile cu o varietate de culori perfect adecvate, conturând atmosfera cerută de fiecare scenă în parte, conferind forță, poezie, tristețe sau candoare și grotesc unei lumi care ne este atât de cunoscută, Caragiale păstrându-și actualitatea poate mai mult ca oricând. Colajul muzical este la fel de surprinzător și amalgamat, cu pagini de Traviata, Nabucco sau Carmen, „flash”-uri din partituri de Vivaldi, Bach, Beethoven sau Mozart, amestecate cu melodii „de mahala”, poate rapp, cu cele lucrate pe computer și cele originale scrise de Lucian Stan, Marius Mateșan, Dan și Cristina Handabur, Cristian Stanciu, Vlaicu Golcea, Micloș Micleușanu – cu sau fără o legătură evidentă cu ceea ce se petrece pe scenă, dar permanent în cheie parodică. Iar grupul final, ca într-un fel de piramidă ciudată, mi-a amintit de cel descoperit cu încântare în Folia

Un spectacol în cel mai adevărat sens al cuvântului, puternic, încărcat și poate amuzant, captând atenția și adesea captivând publicul care, și în acea seară, a urmărit într-o liniște absolută întreaga desfășurare de talent și performanță artistică, aplaudând apoi frenetic deopotrivă ideea, regia și coregrafia ce-i aparțin lui Gigi Căciuleanu, cât și interpreții care au realizat crochiurile deosebit de bine conturate și sugestive, precum și grupurile diverse ca ipostaze, deci membri ai Companiei – Adrian Nour, Arcadie Rusu, Alexandru Călin, Ana Vișan, Diana Spiridon, Lari Giorgescu, Ioana Marchidan, Ioana Macarie, Rasmina Calbajos, Relu Dobrin, Răzvan Stoian. Dans-actori împătimiți, molipsiți definitv de „fenomenul Căciuleanu”, însemnând nu doar mișcare, ci mai ales gândire, înțelegere, subtilitate, fantezie, cultură și pasiune. O seară cu D'ale noastre la care oricând aș reveni cu plăcere.