Reluări, reveniri, reconfirmări

de ANCA FLOREA

În toamna anului 2008, la Opera Națională a văzut lumina rampei noua producție cu Boema de Puccini, în regia basului Ionel Pantea, cel care a propus ca în rolul Mimi să fie distribuită o foarte tânără soprană ce tocmai absolvise Academia de Muzică din Cluj – Anita Hartig -, marcând astfel debutul absolut pe scena bucureșteană.

Adevărul este că o descoperisem, în urmă cu doar câteva luni, în… foyer-ul ONB, unde studenți clujeni, pregătiți la clasa de operă condusă de același rafinat artist Ionel Pantea, au prezentat, cu acompaniament de pian, Cosi fan tutte de Mozart, solista cucerind în Fiordiligi, având toate datele pentru o carieră de anvergură. Deloc întâmplător deci, a evoluat apoi în Boema, publicul apreciindu-i glasul vibrant, încărcat, condus cu o tehnică sigură, sperând că, în timp, va aduga și o reală interpretare vocală, remarcându-se o anume răceală sau detașare în ce privește expresivitatea și capacitatea de a transmite stările și trăirile personajului.

Un an mai târziu a fost angajată la Staatsoper Viena, lansându-se rapid în „lumea mare” a vestitelor teatre lirice, redevenind Mimi la Scala sau Metropolitan, la Covent Garden și, desigur, la Viena. Iar la Opera din București a fost aplaudată din nou abia în Gala inaugurală a actualei stagiuni, pentru ca la sfârșit de ianuarie să apară, după 8 ani, în aceeași producție cu Boema, dorind să evolueze în compania tenorului Teodor Ilincăi, afirmat, la rândul său, cu câțiva ani în urmă, pe când era angajat al ONB, în roluri prioritar „eroice”, care l-au propulsat și peste hotare, trecând apoi la repertoriul francez sau la partituri lirico-spinto, debutând la Covent Garden în… aceeași operă pucciniană. În treacăt fie spus, l-am reascultat, după multă vreme, anul trecut, dar la Ateneu, remarcând că vocea i s-a mai împlinit, că după o perioadă dificilă și-a recăpătat strălucirea și „metalul” cu care încântase încă de la primele sale roluri, că are o anume atitudine scenică și o preocupare pentru conferirea unor sensuri și pentru frazarea adecvată lucrărilor respective; iar în seara de 5 decembrie, a cântat chiar alături de Anita Hartig, (și) în duetul din Boema.

Poate că au fost „pași” în pregătirea spectacolului de la ONB, în care o sală arhiplină i-a (re)ascultat cu bucuria revenirii lor pe acea scenă, dar și cu o certă curiozitate a melomanilor care știau detalii despre realizările lor în străinătate și, firesc, voiau să descopere „pe viu” la ce nivel se află acum. Era, cu siguranță, o seară specială, în jurul lor „construindu-se” o distribuție în general echilibrată și omogenă, ce „promitea” să ne ofere o reprezentație-eveniment. Și trebuie să recunosc faptul că, de asemenea după incertitudini și „căutări” nu foarte eficiente (constatate, spre exemplu, în 2016, la Cluj, unde a fost… Mimi, dar într-o formă dezamăgitoare pentru cei aflați în sală), am redescoperit-o acum pe Anita Hartig (aproape) așa cum o cunoscusem, cu un glas care și-a recăpătat consistența și bogăția timbrală, egal în registre, cu o linie fină și cu o suplețe ce-i permite desenarea unor culori și nuanțe perfect pliate pe cuvânt, pe starea eroinei, câștigând mult în ce privește sensibilitatea și tot ce ține de o interpretare în cel mai adevărat sens al cuvântului. Sigur că totul este gândit și studiat, poate redat cu o discretă precauție, dar rezutatul este, și sub aspectul jocului de scenă, de o simplitate și un firesc remarcabil, fără nimic melodramatic, fără exagerări, întrupând o tânără sinceră, caldă, îndrăgostită sau marcată de tristețe, dar până în ultima clipă luminoasă și, paradoxal, plină de viață. Partenerul său, Teodor Ilincăi, și-a etalat din nou caratele vocale, timbrul frumos, robust, acutele ample, deși emise cu o ușoară dificultate, umplând scena și sala, dar aproape permanent în forte, puținele tentative de a apela la sonorități mai estompate (de piano nu poate fi vorba) trădând lipsa de maleabilitate și carențele de ordin tehnic ce se mențin, deși speram ca prezențele sale pe scene din străinătate să își fi pus amprenta asupra manierei de cânt, așa cum a învățat să facă un legato îngrijit, să frazeze și mai ales să se miște dezinvolt – uneori cu mici exagerări în atitudini și gesturi. Dar faptul că la noi se aud foarte rar tenori cu voci generoase, strălucitoare, determină entuziasmul celor care vor să se lase încântați doar de acele aspecte, trecând cu vederea faptul că un solist de calibru nu este doar un.. emițător de sunete la intensitate maximă. În Marcello, baritonul Adrian Mărcan (de la Opera din Brașov) „se simte bine”, având la rândul său un glas amplu, egal, cu acut sigur și penetrant, știind să dea relief cuvântului, intrând cu plăcere în „pielea” personajului, beneficiind și de un joc de scenă suplu și convingător, desfășurându-se cu naturalețe și în relația cu partenerii; un rol susținut și… menținut constant la nivelul cerut, realizând celebra exclamație O, tinerețe cu o vibrație interioară cum nu s-a mai întâlnit de multă vreme pe la noi. Un alt oaspete a fost baritonul clujean Csaba Sandor, punându-și în valoare calitățile vocale și apariția charismatică în Schaunard, în timp ce basul Marius Boloș a reluat rolul Colline pe coordonatele bineștiute, asemeni basului Mihnea Lamatic în Benoit și Alcindoro, Adrian Ionescu fiind Vameșul, iar Constantin Negru – Parpignol. Singura care a făcut notă discordantă și care nu înțeleg cum de a fost inclusă, în debut absolut, într-un spectacol-eveniment, a fost soprana Adriana Marcu, cochetă, cu o voce agreabilă, dar în imposibilitatea de a rezolva aria și toate celelalte intervenții altfel decât excesiv de lent, rezultatul fiind parcurgerea anostă și agasant de diluată a unor pagini care, de fapt, ar trebui să fie pline de viață și farmec. Adevărul este că întreg actul II a trenat, nu a „curs” cu nervul și voioșia așteptate, deși corul (pregătit de Daniel Jinga) și corul de copii (condus de Smaranda Morgovan) au evoluat bine, imaginea „străzii” fiind completată de „omul pe picioroange” sau saltimbanci „de efect”. Orchestra a sunat cu acuratețe, însă fără prea multe rafinamente, dar dirijorul Tiberiu Soare nu a reușit să evite, în primele două acte, „patinările” frecvente în special în raport cu soliștii, părând că fiecare urmărește un tempo „personal”; desigur, a contat și „momentul Musetta” în care ansamblul și dirijorul au fost obligați să se plieze pe lentoarea sopranei pentru a nu destabiliza întreg parcursul sonor. Ultimele acte au adus un plus de coerență și unitate în coordonarea fosă-scenă, așa încât, în general, am asistat la o reprezentație de succes, într-o regie clasică și viabilă, cu decoruri și costume plasate cumva în epocă – o imagine plăcută, în care atmosfera se țese credibil, cu secvențe poetice sau dramatice alternând și completându-se în spiritul partiturii pucciniene, inspirată, în fond, de o poveste cu eroi din viața obișnuită a „boemei pariziene”, trăită de tineri visători, entuziaști și plini de farmec – iar în acea seară, „echipa” solistică a avut vârsta apropiată personajelor, dar și glasuri care s-au îmbinat armonios timbral și (în general) ca expresie, aducând și nota de umor sau vervă atât de necesare în primele acte și tenta de apăsătoare suferință în final.

Readucerea pe afișul ONB a Boemei într-o interpretare deosebită, conferită de soliști români – invitați sau „ai casei” – cu date naturale sau atent „prelucrate”, generând adesea entuziasmul publicului, cu un ansamblu pus a punct, străduindu-se – și reușind în mare parte – să se integreze demersului artistic, a însemnat, pentru cei aflați în sală, reîntâlnirea cu o creație îndrăgită oriunde în lume, cu soliști care au reapărut, după o absență uneori îndelungată, pe scena Operei bucureștene; o seară în care, după salba de ovații și aplauze, încercând să facem abstracție de stângăcii sau neîmpliniri (datorate unor opțiuni cel puțin hazardate), am plecat cu o stare „de bine”, semn că am asistat la un spectacol ce poate fi considerat „eveniment”.

ONB2017-Boema2