Controversa numirii lui Mihai Busuioc la Curtea Constituțională: un CV sub semnul întrebării
Numirea lui Mihai Busuioc, actualul președinte al Curții de Conturi și propunerea PSD pentru funcția de judecător la Curtea Constituțională, validată marți, 23 iunie 2025, de Parlament, a stârnit un val de controverse legate de legalitatea și legitimitatea desemnării sale. În centrul criticilor se află lipsa vechimii minime de 18 ani în activitate juridică, așa cum prevede explicit articolul 143 din Constituție.
Ce spune legea și ce spune CV-ul lui Busuioc
Articolul 143 din Constituție cere ca orice judecător al Curții Constituționale să aibă „cel puțin 18 ani vechime în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior”, precum și „o înaltă competență profesională în domeniu”. Din documentele publice și din CV-ul depus de Busuioc rezultă că acesta a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea „Nicolae Titulescu” în 2002, urmat de un master în drept funciar între 2005 și 2007. Însă din acel moment, cariera sa a urmat un parcurs preponderent administrativ și politic: Agenția Națională de Cadastru, Ministerul Dezvoltării, Secretariatul General al Guvernului și, din 2017, Curtea de Conturi.
Niciuna dintre aceste funcții nu are natură jurisdicțională, iar avocatul Iancu Toader, consultat de HotNews, afirmă că experiența lui Busuioc „nu poate fi asimilată activității juridice în sensul cerut de Constituție”.
Opinia unui expert: „Nu întrunește condițiile de fond”
Avocatul Iancu Toader este tranșant: „Chiar dacă reducem la absurdul absurdului și asimilăm cu activitate juridică perioada de la Curtea de Conturi, adunăm opt ani. Ce facem cu ceilalți zece care lipsesc?”. Toader subliniază că „Busuioc nu a avut tangență cu sistemul judiciar, cu o sală de judecată, cu practica dreptului”. În opinia sa, funcțiile ocupate de Busuioc au fost strict administrative și nu pot fi recunoscute ca vechime juridică, nici măcar într-o interpretare „blândă” a legii.
Toader atrage atenția asupra unui aspect esențial: CCR, deși nu este parte a puterii judecătorești, este o instanță de contencios constituțional care se confruntă cu probleme complexe de drept civil, penal, administrativ și comercial. Or, pentru o astfel de poziție, spune el, este necesară nu doar o diplomă în drept, ci o experiență reală, dovedită, în analiza și aplicarea legii.
Lipsa dialogului cu presa și suspiciunile de oportunism politic
În ciuda semnalelor de alarmă, Mihai Busuioc a evitat orice clarificare publică. Întrebat de jurnaliști despre cei 18 ani de vechime juridică trecuți în CV, Busuioc a refuzat să ofere explicații. La rândul său, președintele Nicușor Dan a fost întrebat despre acest subiect în cadrul summitului NATO de la Haga, dar nu a oferit un răspuns clar.
Avocatul Toader merge mai departe și avertizează că astfel de numiri afectează credibilitatea Curții Constituționale: „Rolul CCR este fundamental într-un stat de drept. Numirile trebuie să aibă fond, substanță. Nu poți transfera în această poziție persoane fără practică juridică efectivă, oricât de competenți ar fi în administrație.”
Un semnal de alarmă pentru reforma instituțiilor fundamentale
Cazul Busuioc readuce în prim-plan problema politizării Curții Constituționale, o instituție-cheie în echilibrul democratic al statului român. Deși numirile sunt făcute de Parlament și au caracter politic, Constituția impune criterii de profesionalism tocmai pentru a garanta că judecătorii CCR au capacitatea de a înțelege și interpreta legea fundamentală cu autoritate și rigoare.
„Sunt atâția specialiști în drept, profesori universitari, practicieni străluciți care ar putea ocupa această funcție cu onoare și distincție”, spune Toader. „Din păcate, alegerea lui Mihai Busuioc nu este nici fericită, nici justificabilă, nici legal susținută.”
O întrebare care rămâne
În final, ceea ce rămâne în urma acestei numiri este o întrebare de fond, pe care o formulează indirect însuși avocatul Toader: cum poate fi garantată supremația Constituției de către persoane care nu respectă nici măcar cerințele explicite ale acesteia?
Răspunsul, pentru moment, pare să vină nu din drept, ci din realpolitik. Iar această decuplare dintre lege și practică ridică semne de întrebare grave asupra direcției în care se îndreaptă statul de drept în România.
