José Mujica, fostul președinte al Uruguayului, a murit la 89 de ani

De la gherilă la șef de stat: o viață de modestie, luptă și demnitate

José „Pepe” Mujica, fost președinte al Uruguayului și una dintre cele mai respectate figuri ale politicii latino-americane contemporane, a murit la vârsta de 89 de ani. Anunțul a fost făcut de actualul președinte Yamandú Orsi, care i-a adus un ultim omagiu pe rețeaua X, mulțumindu-i pentru „dragostea profundă față de poporul său”.

Moartea sa pune punct unei vieți ieșite din comun, care a împletit pasiunea pentru justiție socială, sacrificiul personal și o demnitate rar întâlnită în rândul liderilor de stat. Mujica suferea de cancer esofagian, dar până în ultimele luni ale vieții a rămas activ în spațiul public, comentând cu luciditate și umor realitățile din jurul său.

Gherila, detenția și miraculoasa evadare

Povestea lui Mujica este, în esență, povestea unei generații care a visat să schimbe lumea. Inspirat de revoluția cubaneză, a fost unul dintre fondatorii Mișcării de Eliberare Națională – Tupamaros (MLN-T), un grup de gherilă urbană care s-a opus regimului uruguayan din anii 1960 și începutul anilor ’70.

A fost capturat de patru ori, torturat și încarcerat vreme de 14 ani, majoritatea în izolare. A evadat de două ori, inclusiv printr-un tunel spectaculos, alături de alți 105 camarazi, într-una dintre cele mai mari evadări din istoria Uruguayului. A fost numit „ostatic al armatei”, amenințat constant cu moartea, dar nu și-a renegat niciodată convingerile.

„Cea mai fericită zi a vieții mele a fost cea în care am fost eliberat. A deveni președinte a fost nesemnificativ în comparație cu asta”, mărturisea într-un interviu din 2012.

De la detenție la Palatul Prezidențial — fără să se mute acolo

După căderea dictaturii, în 1985, Mujica a reintrat în viața politică legală. A fost deputat, apoi senator, iar în 2005 a fost numit ministru al agriculturii în guvernul de stânga condus de Frente Amplio. Cinci ani mai târziu, la 74 de ani, a fost ales președinte al Uruguayului.

A refuzat luxul reședinței oficiale și a continuat să trăiască într-o fermă modestă de la marginea Montevideoului, împreună cu soția sa, Lucía Topolansky – și ea fostă luptătoare Tupamaros. Fără pază excesivă, fără majordomi, fără mașini blindate. Mujica își conducea singur Volkswagen-ul Beetle din 1987 și își dona cea mai mare parte a salariului către organizații de caritate.

Când presa internațională l-a numit „cel mai sărac președinte din lume”, el a replicat: „Săraci sunt cei care au nevoie de mult. Eu trăiesc cu ce-mi trebuie. Restul este o povară.”

Reformatorul care a făcut istorie

Mandatul său (2010–2015) a coincis cu o perioadă de creștere economică puternică în Uruguay. A susținut legi curajoase pentru America Latină: legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, reglementarea de stat a pieței marijuanei, liberalizarea avortului.

Criticat uneori pentru incapacitatea de a reforma sistemul educațional sau pentru creșterea cheltuielilor publice, Mujica a rămas totuși un simbol al integrității într-un peisaj regional adesea dominat de corupție. Niciodată acuzat de deturnări de fonduri, niciodată suspectat că ar submina instituțiile democratice, a încheiat mandatul cu o cotă de încredere de peste 70%.

Un om, o idee, o lecție de viață

Moartea lui Mujica lasă un gol greu de umplut în conștiința colectivă a Uruguayului și a întregii Americi Latine. Dar și o moștenire. Nu doar prin reformele sale sau prin modul în care a redefinit ideea de lider, ci mai ales prin modelul personal de simplitate, onestitate și rezistență.

„Lumea e nebună dacă se miră că eu trăiesc normal”, spunea cu seninătate, între două cafele și o glumă despre absurdul vremurilor noastre.

Pentru Uruguay, el nu a fost doar un fost președinte. A fost conștiința națională. Iar pentru lume, José Mujica rămâne dovada că puterea poate fi exercitată cu modestie, iar politica, cu suflet.