A urina sau a nu urina? O întrebare pentru vezică și creier
Conducând pe drum, ochii fixați pe traseu, începi să simți o senzație de furnicături în abdomenul inferior. Acea Coca-Cola mare pe care ai băut-o acum o oră a ajuns prin rinichi în vezica ta. „Timp să mă opresc,” îți spui, căutând o ieșire.
Pentru majoritatea oamenilor, oprirea la o stație de pe autostradă este o experiență profund obișnuită. Dar nu pentru neuroștiințifica Rita Valentino, care a studiat cum percepe creierul semnalele vezicii urinare, le interpretează și acționează în consecință. Ea este fascinată de abilitatea creierului de a combina senzațiile de la vezică cu semnalele din afara corpului, cum ar fi vederile și sunetele drumului, pentru a lua decizii – în acest caz, pentru a găsi un loc sigur și social adecvat pentru a urina. „Pentru mine, este un exemplu al unor lucruri frumoase pe care le face creierul,” spune ea.
Sistemului urinar
Odată, oamenii de știință credeau că vezica urinară era reglată de un reflex relativ simplu – un „comutator” între stocarea urinei și eliberarea acesteia. „Acum realizăm că este mult mai complex decât atât,” spune Valentino, acum director al diviziei de neuroștiință și comportament la Institutul Național de Abuz al Substanțelor. O rețea complicată de regiuni cerebrale care contribuie la funcții precum luarea deciziilor, interacțiunile sociale și conștientizarea stării interne a corpului, cunoscută și sub numele de interocepție, participă la luarea deciziei.
În plus față de complexitatea copleșitoare, sistemul este și delicat. Se estimează că mai mult de 1 din 10 adulți suferă de sindromul vezicii hiperactive – o combinație comună de simptome care include urgența urinară (senzația de a avea nevoie să urinezi chiar și atunci când vezica nu este plină), nocturia (nevoia de a merge frecvent la toaletă noaptea) și incontinența. Deși tratamentele existente pot îmbunătăți simptomele pentru unii, ele nu funcționează pentru mulți, spune Martin Michel, farmacolog la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, Germania, care cercetează terapiile pentru tulburările vezicii urinare. Dezvoltarea de medicamente mai bune a fost atât de provocatoare încât toate companiile farmaceutice majore au abandonat efortul, adaugă el.
O perspectivă nouă
Recent, o avalanșă de cercetări noi deschide domeniul la ipoteze și abordări de tratament proaspete. Deși terapiile pentru tulburările vezicii urinare s-au concentrat istoric pe vezica însăși, studiile noi indică creierul ca un alt potențial țintă, spune Valentino. Combinat cu studiile care încearcă să explice de ce anumite grupuri, cum ar fi femeile post-menopauză, sunt mai predispuse la problemele vezicii urinare, cercetarea sugerează că nu ar trebui să acceptăm simptome precum incontinența ca fiind inevitabile, spune Indira Mysorekar, microbiolog la Baylor College of Medicine din Houston. „Ni se spune adesea că aceste probleme sunt doar parte a îmbătrânirii, în special pentru femei – și este adevărat într-o anumită măsură,” spune ea. Dar multe probleme comune sunt evitabile și pot fi tratate cu succes, adaugă ea: „Nu trebuie să trăim cu durere sau disconfort.”
Cum funcționează vezica
La cel mai simplu nivel, vezica urinară este un sac elastic. Pentru a se umple la capacitate – un volum de 400 până la 500 de mililitri (aproximativ 2 căni) de urină la majoritatea adulților sănătoși – trebuie să suporte una dintre cele mai extreme expansiuni ale unui organ din corpul uman, extinzându-se de aproximativ șase ori față de starea ei pliată, goală. Pentru a se întinde atât de mult, peretele muscular neted care înconjoară vezica, numit detrusor, trebuie să se relaxeze. Simultan, mușchii sfincterului care înconjoară deschiderea inferioară a vezicii, sau uretra, trebuie să se contracteze, într-un reflex numit reflexul de protecție.
Coordonarea urinației
Este vorba de coordonarea complexă între stocare și eliberare. În anii 1920, un chirurg numit Frederick Barrington de la University College London a început să caute comutatorul de pornire-oprire în trunchiul cerebral, cea mai joasă parte a creierului care se conectează cu măduva spinării. Lucrând cu pisici sedate, Barrington a folosit o ac de electrificat pentru a deteriora ușor diferite zone ale ponsului, parte a trunchiului cerebral care gestionează funcții vitale precum somnul și respirația. Când pisicile și-au revenit, Barrington a observat că unele demonstrau dorința de a urina – prin zgârierea, rotirea sau ghemuirea – dar nu puteau să o facă voluntar. Între timp, pisicile cu leziuni într-o altă parte a ponsului păreau să fi pierdut orice conștientizare a nevoii de a urina, urinând la întâmplare și părând surprinse de fiecare dată când se întâmpla.
Noutăți în cercetare
Munca lui Barrington a pus baza pentru înțelegerea actuală a circuitului neural al controlului vezicii. Dar știm acum că există mult mai mult decât ponsul implicat. Pe măsură ce vezica se umple cu urină, celulele sensibile la întindere din detrusor, precum și din straturile interioare ale peretelui vezicii, trimit semnale de plenitudine către o parte a trunchiului cerebral numită substanța gri periaqueductală. Semnalele călătoresc apoi către o regiune numită insula, care acționează ca un fel de senzor: cu cât vezica se umple mai mult, cu atât mai multe neuroni din insula emit impulsuri electrice mici numite potențiale de acțiune.
Următorul pas implică regiunea creierului responsabilă cu planificarea și luarea deciziilor – cortexul prefrontal. Acesta evaluează dacă este un moment și un loc social adecvat pentru a urina. Dacă răspunsul este da, trimite un semnal înapoi la substanța gri periaqueductală, care la rândul său trimite un semnal de aprobat către zona ponsului identificată de Barrington – acum numită nucleul lui Barrington. Semnalul se întoarce către vezica urinară, și voila, urinația are loc.
Perspective de viitor
Studiile recente folosind instrumente de imagistică cerebrală foarte precise au făcut ca imaginea să devină și mai complexă. Valentino și echipa ei au utilizat o tehnică care poate monitoriza și analiza activitatea electrică a neuronilor din mai multe locații din creier simultan, arătând că neuronii dintr-o parte a trunchiului cerebral numită locus coeruleus încep să emită într-un model ritmic constant atunci când vezica ajunge la un anumit nivel de plenitudine. Această activitate, asemănătoare cu undele, se răspândește la stratul exterior al creierului, cortexul, și trezește creierul într-o stare mai alertă cu aproximativ 30 de secunde înainte de urinație. Valentino speră că observații precum acestea ar putea informa tratamentele pentru probleme comune precum nocturia și enurezisul, dar ar putea ajuta și la explicarea unui fenomen de bază pe care majoritatea oamenilor l-au întâmpinat.
Cercetătorii își propun acum să exploreze mai departe aceste noi direcții pentru a dezvolta tratamente mai eficiente și mai sigure pentru tulburările vezicii urinare. În timp ce tratamentele existente sunt adesea insuficiente sau au efecte secundare nedorite, cercetările emergente sugerează că țintirea creierului și a celulelor vezicii urinare ar putea oferi soluții promițătoare.
Pe măsură ce înțelegerea noastră despre complex
itatea vezicii și a creierului se dezvoltă, există speranță pentru dezvoltarea unor intervenții care nu doar că abordează simptomele, ci și mecanismele fundamentale ale acestor afecțiuni, oferind speranță pentru cei care trăiesc cu probleme ale vezicii urinare.
Descoperă mai multe la Radio Clasic
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
