Margaret Thatcher: Prăbușirea neașteptată a „Doamnei de Fier”

În noiembrie 1990, Margaret Thatcher părăsea în lacrimi 10 Downing Street, răpusă nu de opoziție, ci de propriii ei colegi de partid. Era finalul dramatic al unei ere politice fără precedent.

Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru din istoria Marii Britanii și una dintre cele mai influente figuri politice ale secolului trecut, și-a încheiat mandatul într-o scenă pe cât de sobră, pe atât de simbolică: în fața ușii negre de la 10 Downing Street, cu zeci de camere de filmat îndreptate spre ea, încercând să păstreze aparența controlului după unsprezece ani și jumătate la putere. Deși declara că părăsește Regatul Unit „într-o stare mult mai bună decât l-a găsit”, chipul ei trăda altceva: dezamăgire, tristețe și un profund sentiment de trădare.

Demisia ei din douăzeci și doi noiembrie o mie nouă sute nouăzeci fusese inevitabilă după ce nu reușise să obțină sprijinul necesar în primul tur al alegerilor interne din Partidul Conservator. A fost, paradoxal, înfrântă tocmai de stilul său de conducere autoritar, devenit în timp o povară pentru cei pe care îi condusese cu mână de fier.

De la dominație absolută la contestare

Thatcher câștigase trei alegeri generale și remodelase profund societatea britanică. A purtat bătălii dure cu sindicatele, cu Partidul Laburist, cu birocrația instituțională și, uneori, chiar cu propriul cabinet. Pentru mulți, era simbolul hotărârii și al fermității. Pentru alții, întruchiparea rigidității și a lipsei de compromis.

Criza „taxei personale” – celebrul poll tax – a fost primul mare semn de fisură. Taxa uniformă, impusă tuturor cetățenilor indiferent de venit, a declanșat proteste uriașe la Londra în martie o mie nouă sute nouăzeci și a stârnit panică în rândul parlamentarilor conservatori, îngrijorați că-și vor pierde mandatele. După ani întregi în care nu fusese contestată, autoritatea lui Thatcher începea să se erodeze.

Totuși, ceea ce avea să îi fie fatal nu a fost politica fiscală, ci Europa.

„Nu, nu, nu!” – Declanșatorul prăbușirii

Cuvintele ei rostite în parlament pe treizeci octombrie o mie nouă sute nouăzeci – „No, no, no!” – ca răspuns la apelurile către o integrare europeană mai profundă, au răsunat ca o lovitură de trăsnet în propriul partid. Pentru Sir Geoffrey Howe, fostul ei aliat loial, dar recent marginalizat, declarația a fost picătura care a umplut paharul.

Howe, cunoscut pentru stilul blând și discursul ponderat – descris odată drept „a fi atacat de o oaie moartă” – a demisionat două zile mai târziu. Apoi, în treisprezece noiembrie, a rostit în parlament unul dintre cele mai devastatoare discursuri din istoria politică britanică. Prin metafore de cricket, a sugerat că Thatcher își sabota proprii negociatori în Europa, rupându-le, simbolic, „bâtelele înaintea meciului”. Mesajul era clar: era timpul ca altcineva să preia conducerea.

Discursul lui Howe l-a împins pe rivalul istoric al lui Thatcher, Michael Heseltine – supranumit „Tarzan” – să declanșeze o provocare formală la șefia partidului.

Primul tur: începutul sfârșitului

În ziua votului, în loc să rămână la Londra pentru a-și convinge colegii să o susțină, Thatcher a plecat la Paris, la un summit internațional. Greșeala de calcul a fost fatală. Deși l-a învins numeric pe Heseltine, nu a obținut victoria decisivă cerută de regulile partidului.

La întoarcere, a spus ferm: „Lupt mai departe; lupt ca să câștig.”

Dar în culisele puterii, lucrurile se prăbușiseră deja.

Pe rând, miniștrii ei – chemați individual în biroul de la Downing Street – i-au transmis același mesaj: o vor susține dacă insistă, dar cred că nu poate câștiga turul al doilea. Thatcher avea să recunoască ulterior cât de dureros a fost momentul.

Lacrimi în fața cabinetului

A doua zi, în ședința oficială a cabinetului, a anunțat că demisionează. Cuvintele abia i-au ieșit printre lacrimi. Martorii au vorbit despre un moment tulburător: „unica femeie înconjurată de bărbați”, în timp ce suspina, incapabilă să își termine declarația. Unii miniștri plângeau și ei – sincer sau nu.

John Major a câștigat ulterior conducerea partidului, iar Thatcher, deși i-a promis sprijin, a devenit în anii ce au urmat un „excelent șofer din bancheta din spate”, criticându-i deschis deciziile.

Epilogul unei trădări

Pe douăzeci și opt noiembrie o mie nouă sute nouăzeci, Margaret Thatcher părăsea ultimul drum oficial spre Buckingham Palace. În fața porților Downing Street, a salutat încă o dată, cu ochii umezi, înainte de a se retrage în noua locuință din Dulwich.

Niciodată nu și-a iertat înlăturarea.

Într-un interviu din 1993, a sintetizat totul într-o singură frază, care avea să-i definească finalul politic:

„A fost o trădare cu zâmbet pe față. Poate asta a fost cel mai greu de suportat.”