Anatomia zborului. Teodora Brody și Marcel Iureș

Există spectacole în care muzica însoțește cuvintele. Și există întâlniri rare în care muzica începe exact acolo unde cuvintele nu mai ajung. Joi seară, 29 octombrie, la ARCUB, Teodora Brody și Marcel Iureș au oferit publicului o asemenea experiență: un dialog despre artă, libertate, memorie și fragilitatea condiției de artist, transformat, prin improvizație, într-un spectacol de o remarcabilă intensitate.

„Întâlniri cu Oameni-Păsări – esențe de zbor”, proiectul imaginat de Teodora Brody și inspirat de universul lui Constantin Brâncuși, a căpătat, odată cu prezența lui Marcel Iureș, o dimensiune aparte. Nu a fost un interviu, nici un recital de jazz în sensul convențional. A fost o conversație vie, în care fiecare idee, fiecare ezitare și fiecare reflecție putea deveni punctul de plecare al unei noi construcții muzicale.

Marcel Iureș a adus pe scenă acea combinație rară de ironie și profunzime care îl definește. Fără solemnitatea pe care o asemenea întâlnire ar fi putut-o induce, actorul a vorbit despre frământările artistului, despre îndoieli și despre complicata relație dintre ceea ce suntem și ceea ce aspirăm să devenim.

Ironia sa, subtilă și uneori tăioasă, nu anula gravitatea ideilor, ci le făcea mai puternice. Iureș are darul de a dezvălui lucruri esențiale fără să le transforme în sentințe. În spatele umorului se întrezărea permanent luciditatea unui artist care înțelege că libertatea de creație presupune și nesiguranță, și vulnerabilitate, și curajul de a te îndoi de propriile certitudini.

Unul dintre momentele revelatoare ale dialogului a venit odată cu întrebările despre două personaje aflate la poli opuși ai dramaturgiei: Hamlet și Agamemnon Dandanache, devenit Dandanachis în montarea de la Teatrul ACT.

Vorbind despre Shakespeare, Iureș a încercat să descrie ceva ce pare, în fond, aproape imposibil de explicat: densitatea extraordinară a geniului său. În opera dramaturgului englez, ideile geniale nu apar izolat, ca niște vârfuri între pasaje obișnuite. Ele se succed cu o intensitate uluitoare, fiecare având forța de a susține, singură, o întreagă construcție dramatică. Shakespeare pare să concentreze într-o singură piesă ceea ce altor autori le-ar ajunge pentru o operă întreagă.

Nu era doar admirația unui actor pentru un mare dramaturg. Era și mărturisirea, exprimată cu acea ironie inconfundabilă, a unui artist care, după o viață dedicată scenei, continuă să fie provocat și uimit de profunzimea creației.

De la tragedia lui Hamlet la grotescul lui Dandanache, dialogul a dezvăluit și plăcerea lui Iureș de a explora contradicțiile naturii umane. Uneori, ridicolul poate spune despre oameni la fel de mult ca tragedia. Iar ironia, atunci când este susținută de inteligență și de experiență, poate deveni una dintre cele mai subtile forme de cunoaștere.

Dar poate cea mai emoționantă mărturisire a serii a fost una despre copilărie. Despre un avion care nu a mai fost construit niciodată.

Marcel Iureș a povestit cum, pe când avea doar cinci ani, într-un sat din apropierea Craiovei, visa să zboare. Bunicul îi promisese că îi va construi un avion din lemnul unui dud bătrân. Pentru copil, promisiunea era cât se poate de reală. Zborul nu aparținea imposibilului, ci unui viitor apropiat, în care bunicul urma să transforme un copac într-o mașinărie capabilă să-l ridice de la pământ.

Dar bunicul a murit înainte de a-și putea împlini promisiunea.

Avionul nu a mai fost construit. Dorința de a zbura a rămas însă atât de puternică, încât copilul încerca să exerseze singur zborul, sărind de pe o veche fabrică din apropiere.

Povestea, spusă cu firescul și umorul caracteristice lui Marcel Iureș, a căpătat o semnificație care depășea simpla amintire. În ea se întâlneau inocența copilăriei, pierderea, promisiunea neîmplinită și încăpățânarea de a continua să crezi în imposibil.

Poate că zborul artistului începe tocmai dintr-o asemenea absență. Din ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, dar a rămas suficient de viu încât să modeleze o întreagă existență.

Aripile și rădăcinile au devenit astfel mai mult decât două metafore ale spectacolului. Aripile, ca expresie a libertății și a dorinței de a depăși limitele. Rădăcinile, ca legătură cu propria identitate, cu memoria, cu oamenii și locurile care ne-au format.

Și tocmai când această relație părea limpede, Marcel Iureș a propus una dintre cele mai surprinzătoare răsturnări de perspectivă ale serii.

Pornind de la imaginea copacilor cu rădăcinile în aer, actorul s-a întrebat dacă nu cumva coroana este adevărata rădăcină a copacului. Și dacă, asemenea copacilor, oamenii nu și-ar putea avea rădăcinile în partea superioară.

O idee de o simplitate dezarmantă și, în același timp, de o profunzime extraordinară.

Suntem obișnuiți să credem că rădăcinile sunt întotdeauna dedesubt, că stabilitatea vine din ceea ce ne ancorează în pământ. Dar dacă lucrurile stau și invers? Dacă ceea ce ne ține în poziție verticală este tocmai ceea ce avem deasupra umerilor? Dacă adevăratele noastre rădăcini se află în gândire, în conștiință, în capacitatea de a imagina și de a visa?

Poate că omul rămâne cu picioarele pe pământ tocmai pentru că are rădăcinile îndreptate spre cer.

În această inversare de perspectivă se afla, cred, una dintre cele mai frumoase idei ale întâlnirii. Iureș nu oferea o definiție a condiției umane, ci deschidea o posibilitate de a o privi altfel. Cu umor, cu o aparentă naturalețe, reușea să pună sub semnul întrebării până și sensul unor cuvinte pe care le folosim fără să ne mai gândim la ele.

Iar povestea avionului promis de bunic căpăta, retrospectiv, o nouă dimensiune. Un copac înrădăcinat în pământ ar fi trebuit să devină instrumentul zborului. Un copil care își pierduse bunicul continua să caute cerul. Rădăcinile și aripile nu mai erau două realități opuse, ci două expresii ale aceleiași nevoi de a exista și de a ne depăși limitele.

Dar ceea ce a transformat această seară într-o experiență artistică de excepție a fost felul în care Teodora Brody a continuat dialogul prin muzică.

Improvizațiile sale nu au fost simple interludii între două momente de conversație. Au fost răspunsuri. Uneori, parcă, întrebări noi. Vocea Teodorei Brody prelua o idee, o emoție sau o tensiune lăsată în suspensie de Marcel Iureș și o ducea într-un spațiu în care cuvintele deveneau inutile.

Aici s-a aflat, cred, marea reușită a spectacolului: muzica nu explica ceea ce tocmai fusese spus, nu încerca să ilustreze o poveste, ci îi descoperea o altă dimensiune.

Ceea ce Iureș formula prin ironie, reflecție sau tăcere, Teodora Brody transforma în emoție sonoră.

Alături de ea, pianistul Raul Kusak a avut un rol esențial. Dialogul muzical dintre cei doi a demonstrat câtă libertate, dar și câtă rigoare poate exista în improvizație. În asemenea momente, virtuozitatea nu mai este un scop în sine. Ea devine instrumentul unei forme de comunicare care presupune ascultare, intuiție și o extraordinară capacitate de reacție.

Au existat pasaje în care senzația de compoziție spontană, de muzică născută chiar sub ochii publicului, era copleșitoare. Tocmai această absență a previzibilului conferea spectacolului autenticitate. Nu asistai la reproducerea unei partituri, ci la nașterea unui limbaj comun.

Teodora Brody are o capacitate remarcabilă de a transforma vocea într-un instrument care pare să depășească limitele limbajului. În improvizațiile ei se întâlnesc libertatea jazzului, inflexiunile profunde ale doinei și o expresivitate aproape primordială. Vocea poate deveni strigăt, șoaptă, neliniște sau eliberare, păstrând întotdeauna o legătură profundă cu emoția din care se naște.

În fond, improvizația este și o formă de încredere. Încrederea că celălalt va înțelege, va prelua, va continua. Iar între Teodora Brody, Raul Kusak și Marcel Iureș s-a construit tocmai această relație, în care nimeni nu încerca să domine, iar fiecare intervenție deschidea un nou orizont.

Referința la Brâncuși, prezentă în însăși concepția proiectului, a căpătat astfel sens. Sculptorul nu a căutat să reproducă pasărea, ci să surprindă esența zborului. Într-un fel asemănător, Teodora Brody nu a încercat să pună pe muzică discursul lui Marcel Iureș, ci să surprindă esența emoțională a gândurilor sale.

Și poate că aici se întâlneau, într-un mod neașteptat, Shakespeare, Brâncuși și amintirea copilului care aștepta un avion făcut dintr-un dud.

Trei forme diferite ale aceleiași aspirații: încercarea de a depăși limitele realității prin forța imaginației.

Seara de la ARCUB a vorbit, în cele din urmă, despre ceea ce rămâne dincolo de performanță, carieră sau recunoaștere: nevoia artistului de a continua să caute, de a pune întrebări, de a nu se instala confortabil în propriile răspunsuri.

Am plecat de la ARCUB cu sentimentul că asistasem la ceva ce nu se poate repeta întocmai. Nu pentru că improvizațiile ar fi imposibil de reconstituit, ci pentru că adevărata lor valoare a stat în întâlnirea irepetabilă dintre oameni, idei și emoții.

Marcel Iureș a dat cuvintelor greutatea experienței și subtilitatea ironiei. Teodora Brody le-a oferit aripi.

Iar undeva, în povestea unui copil de cinci ani, avionul promis de bunic a reușit, în cele din urmă, să zboare.

Poate pentru că, așa cum ne-a sugerat Marcel Iureș, rădăcinile noastre nu sunt întotdeauna acolo unde le căutăm. Uneori sunt chiar în cerul spre care încercăm să ne ridicăm.