Falsificarea în artă: Cum să recunoști un tablou falsificat

Descoperirea recentă a unui atelier de falsificatori în Roma și controversele privind autenticitatea unor capodopere baroce demonstrează că falsificarea artei nu este un fenomen modern, ci o practică veche de secole.

De la pigmenți anacronici la semnături suspecte, de la proveniență neclară la detalii minuscule ce trădează impostura, iată cinci reguli simple pentru a detecta un tablou falsificat.

1. Pigmenții nu mint niciodată

Unul dintre cele mai sigure moduri de a detecta un fals este analiza chimică a pigmenților folosiți. Mulți falsificatori încearcă să copieze stilul unui artist celebru, dar sunt demascați de compoziția chimică a culorilor.

Un exemplu celebru este Wolfgang Beltracchi, care a reușit să vândă picturi false atribuite unor artiști moderniști. Deși era extrem de atent să folosească doar pigmenți disponibili în epoca respectivă, a făcut o greșeală fatală: într-un tablou atribuit expresionistului german Heinrich Campendonk, a folosit titanium white, un pigment care nu exista în perioada în care artistul a lucrat.

Un alt caz notoriu este cel al tabloului “Portretul Sfântului Ieronim”, atribuit inițial lui Parmigianino. Analiza chimică a identificat phthalocyanine green, un pigment sintetic inventat în 1935 – cu patru secole după moartea artistului renascentist.

Regula de aur: Un artist poate fi un vizionar, dar nu poate călători în timp pentru a folosi pigmenți inventați secole mai târziu.

2. Proveniența trebuie să fie clară

Orice tablou autentic are o istorie documentată: cine l-a deținut, unde a fost expus, când și unde a fost vândut. Dacă lipsesc astfel de informații, e un semn clar de fals.

O lecție amară a fost învățată de colecționarii care au cumpărat lucrări false atribuite lui Johannes Vermeer, create de Han van Meegeren. Acesta a reușit să vândă picturi falsificate muzeelor și colecționarilor, inclusiv naziștilor, fără ca cineva să bănuiască lipsa documentației.

Cel mai faimos caz? “Cina din Emaus”, un presupus Vermeer care, deși nu avea nicio urmă de proveniență istorică, a fost autenticat de experți. Van Meegeren a fost nevoit să-și dovedească nevinovăția după război, falsificând un nou „Vermeer” chiar sub ochii autorităților pentru a demonstra că vânduse un fals nazistului Hermann Göring.

Regula de aur: Un tablou fără istorie verificabilă este suspect.

3. Stilul artistic trebuie analizat cu atenție

Fiecare artist are un stil unic, un fel personal de a aplica vopseaua pe pânză. Falsificatorii pot imita acest stil, dar de obicei nu reușesc să reproducă exact gesturile artistului original.

Truc: Privind tabloul cu ochii ușor mijiți („squint test”), detaliile minuscule dispar, iar compoziția generală iese în evidență.

Acesta este unul dintre motivele pentru care pictura “Samson și Dalila” de la National Gallery din Londra este suspectă. Experții în artă susțin că pensulația este rigidă și nu are fluiditatea specifică lui Rubens.

În 2017, programul BBC Fake or Fortune? a confirmat autenticitatea unui tablou de John Constable, după ce a analizat tehnica artistului și a comparat trăsăturile de pensulă cu cele ale lucrărilor verificate.

Regula de aur: Stilul autentic al unui artist e greu de replicat.

4. Investigația în straturile ascunse ale tabloului

Când analiza vizuală și chimică nu oferă răspunsuri clare, specialiștii apelează la radiografii și scanări cu infraroșu pentru a detecta straturi ascunse de vopsea.

Un exemplu fascinant este “Natură statică cu flori de câmp și trandafiri”, un tablou atribuit lui Vincent van Gogh, care a fost contestat timp de 20 de ani. Culorile păreau suspecte, iar documentația lipsea.

Totuși, o scanare X-ray a dezvăluit o pictură ascunsă sub stratul vizibil: un studiu al doi luptători goi, despre care Van Gogh îi scrisese fratelui său Theo în 1886. Descoperirea a demonstrat autenticitatea operei și a pus capăt controverselor.

Regula de aur: Straturile ascunse pot dezvălui adevărul despre un tablou.

5. Detaliile mărunte trădează falsurile

Un simplu detaliu incorect poate demasca o întreagă rețea de falsificatori.

Un caz celebru este cel al colecționarului Pierre Lagrange, care a plătit 17 milioane de dolari pentru un presupus tablou de Jackson Pollock. Problema? Semnătura artistului era scrisă greșit: lipsea litera „c” din numele „Pollock”.

Această eroare a dus la prăbușirea uneia dintre cele mai vechi galerii de artă din New York, Knoedler & Co, care a vândut falsuri în valoare de 80 de milioane de dolari.

Regula de aur: Detaliile mărunte – semnături, greșeli tipografice, ștampile suspecte – pot fi cheia deconspirării unui fals.

Arta falsificării și falsificarea artei

Falsificarea artei este un fenomen vechi de secole, iar falsificatorii devin tot mai sofisticați. Totuși, prin metode moderne – de la analiza chimică a pigmenților la scanările X-ray – experții reușesc să demaște operele falsificate.

Cu toate acestea, întrebările rămân:

• Dacă un fals este suficient de bun, mai contează că este un fals?

• Există un punct în care un fals devine, în sine, o operă de artă?

În final, indiferent de răspuns, adevărații maeștri ai artei nu pot fi imitați.