Un episod din vara lui 1952, când avioane de vânătoare au fost ridicate de urgență pentru a intercepta „ținte” misterioase deasupra Casei Albe și Pentagonului, capătă din nou greutate: în 2025, piloții americani raportează mai des ca niciodată întâlniri aeriene inexplicabile.
Noaptea era caldă și lipicioasă deasupra bazei aeriene New Castle din Delaware, iar rutina de alertă a piloților din 1952 părea construită pentru o singură frică: un atac al bombardierelor sovietice. Motoarele trebuiau ținute calde, decolarea să fie posibilă în minute, iar vigilența – fără pauză. Apoi a venit ordinul care a schimbat totul: interceptarea unor obiecte necunoscute care „se joacă” cu spațiul aerian restricționat de deasupra Casei Albe și Pentagonului.
Pe ecranele radar de la Washington National Airport și Andrews Air Force Base apăruseră ținte pe care nimeni nu le putea identifica. Se opreau, dispăreau, reapăreau și păreau să sfideze logica zborului. Într-o Americă dominată de Red Scare, cu războiul din Coreea încă în desfășurare și cu amenințarea sovietică percepută ca iminentă, orice anomalie în cer putea fi interpretată ca preludiu al unei lovituri. Mai ales într-un an care devenise, deja, record la nivel de „observații” de OZN-uri.
În noaptea de 26 iulie 1952, locotenentul William L. Patterson și căpitanul John McHugo au urcat în F-94 și au plecat în întuneric, ghidați de controlorii care urmăreau un tablou halucinant pe radar: blipuri care făceau viraje de 90 de grade, staționau, schimbau direcția brusc și dispăreau cu o viteză ce părea imposibilă. Patterson, ajuns la 20.000 de picioare, a văzut la un moment dat 4 lumini puternice în față, ușor deasupra lui, care nu clipeau ca luminile normale de aeronave. „Așteptau”.
Când a accelerat, luminile s-au rupt din formație și, potrivit relatării, au început să convergă către avionul lui. Radarul din turn arăta că țintele se strâng în jurul poziției lui. Apoi, cockpitul a fost inundat de o lumină orbitoare. „Se apropie de mine… Ce să fac?”, ar fi transmis pilotul, în momentul în care întrebarea implicită – dacă să deschidă focul – a plutit câteva secunde fără răspuns. La fel de brusc cum apăruseră, țintele au dispărut, ieșind de pe radar în câteva clipe.
Weekendul respectiv a detonat o isterie națională. Cu doar o săptămână înainte fusese un incident similar, respins public de oficiali drept „anomalii meteo” – o inversiune de temperatură care poate produce ecouri false pe radar. Dar al doilea val de raportări a lovit mai puternic: de această dată, în turnul de control, ofițeri trimiși să verifice situația ar fi urmărit direct cum apar și dispar țintele, în timp ce avioanele de interceptare se chinuiau să ajungă din urmă ceva ce părea să nu respecte regulile.
Au urmat titluri apocaliptice în presă, telefoane și scrisori către instituții, zvonuri despre „farfurii zburătoare” și o presiune publică uriașă pentru explicații. Forțele Aeriene au organizat o conferință de presă majoră, în care au invocat, din nou, posibilitatea inversiunilor de temperatură, dar fără un verdict limpede. În final, episodul a rămas consemnat drept „necunoscut”, un dosar care a refuzat să se închidă.
Astăzi, povestea pare mai puțin o legendă a Războiului Rece și mai mult un avertisment recurent. Spre finalul lui 2025, numărul raportărilor moderne de întâlniri aeriene inexplicabile a explodat, iar piloți din spațiul aerian american vorbesc tot mai des despre obiecte sau fenomene pe care nu le pot identifica. În paralel, terminologia s-a schimbat: în loc de „UFO”, autoritățile folosesc „UAP” – „unidentified anomalous phenomena” – iar colectarea și analiza datelor au fost centralizate într-o structură specializată a Pentagonului, creată în 2022.
Dincolo de dezbaterea veche – fenomen atmosferic, eroare de radar, drone, tehnologie adversă sau ceva încă neexplicat – un lucru pare să unească generațiile de piloți, de la Patterson în 1952 la aviatorii de azi: senzația de vulnerabilitate în fața necunoscutului și lipsa unui cadru clar de raportare și interpretare care să reducă riscul. Pentru cei aflați în cockpit, dilema rămâne aceeași: dacă nu știi ce este, cum te aperi și cum îi protejezi pe ceilalți?
Într-un fel, „Washington Flap” nu mai e doar o poveste cu lumini în noapte. E o amintire a momentului în care o superputere a realizat că poate fi „surprinsă” chiar în inima ei – și o oglindă a prezentului, în care cerul e mai aglomerat ca oricând, iar întrebările, în mod inexplicabil, sunt încă aceleași.
Descoperă mai multe la Radio Clasic
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
