Jurnalul necenzurat al balerinului Vaslav Nijinski, tradus pentru prima oară în România
Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), unul dintre cei importanţi artişti din secolul XX, a fost vedetă a Baletelor ruse (1908–1913 şi 1916–1917) şi unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale. În traducerea Ralucăi Rădulescu, la Editura Nemira, în colecţia Yorick, a apărut, pentru prima dată în limba română, „Jurnalul necenzurat“ al marelui balerin.
„Eu sunt Nijinski. Eu sunt un om simplu. Eu am obiceiuri mizerabile, dar vreau să le îndrept. Eu vreau ca oamenii să îmi arate unde greşesc, căci vreau să-şi facă griji pentru mine. Eu îmi voi face griji pentru alţii, dar şi pentru mine îşi vor face griji toţi. Eu vreau o grijă din dragoste, nu din răutate. Eu nu vreau favoruri. Eu nu sunt iertare. Eu sunt iubire. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Eu voi vorbi despre iubire“, spunea balerinul Vaslav Nijinski.
Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), a revoluţionat formele baletului clasic prin mijloace de expresie neconvenţionale. Creaţii remarcabile, prin tehnica săriturilor şi forţa expresivă (Silphide, Cleopatra, Şeherezada, După-amiaza unui faun etc.). Fiul a doi dansatori polonezi, a studiat dansul de mic, iar la optsprezece ani deja avea roluri principale în trupa de la Mariinsky Teatr. Întâlnirea de la Paris cu Serghei Diaghilev, mare promotor al artei ruse, a însemnat enorm pentru cariera sa. În capitala Franţei a avut succese uriaşe, în perioada în care Baletele ruse înfiinţate de Diaghilev, de-acum protectorul său, erau din ce în ce mai cunoscute. La Mariinsky, a început să semneze coregrafii de spectacol, propunând mişcări revoluţionare. Sub semnul angoasei, existenţa sa a stat tot timpul şi sub semnul lui Diaghilev, maestrul de care ucenicul a încercat de mai multe ori să fugă şi să-şi formeze propria trupă, ceea ce nu a reuşit însă. În Primul Război Mondial, Nijinski, cetăţean rus, a fost convocat în Ungaria, dar Diaghilev i-a aranjat un turneu în America şi aşa a putut scăpa. Atunci au apărut, spun martorii din epocă, primele semne de dementia praecox. În 1919 a avut o cădere nervoasă şi cariera sa a luat sfârşit. A fost diagnosticat cu schizofrenie şi dus la un sanatoriu din Elveţia. A murit pe 8 aprilie 1950 într-o clinică de la Londra, unde a fost înmormântat. După aceea rămăşiţele sale au fost strămutate la cimitirul din Montmartre, Paris. Jurnalul său a fost scris în cele şase săptămâni petrecute la sanatoriul din Elveţia, înainte ca diagnosticul să-l condamne pe veci la izolare.
FRAGMENT
„Jurnal necenzurat“
„Că omul se trage din maimuţă n-a spus Nietzsche, ci Darwin. De dimineaţă am întrebat-o pe soţia mea, căci mi s-a făcut milă de Nietzsche. Eu îl iubesc pe Nietzsche. El nu mă înţelege pe mine, căci el gândeşte. Darwin e om de ştiinţă. Soţia mea mi-a spus că el a scris lucruri ştiinţifice în fraceză, se numeşte Istoria naturii. Natura lui Darwin a fost inventată. Natura e viaţă, iar viaţa e natură. Eu iubesc natura. Eu ştiu ce e natura. Eu înţeleg natura, căci o simt. Natura mă simte pe mine. Natura e Dumnezeu, eu sunt natura. Eu nu iubesc natura inventată. Natura mea e vie. Eu sunt viu. Eu cunosc oameni care nu înţeleg natura. Natura e un ceva extraordinar. Natura mea e extraordinară. Eu ştiu ce mi se va spune, ce învăţ şi eu, de asemenea. Dar eu învăţ natura după cum simt. Simţămintele mele sunt puternice şi de aceea eu ştiu şi fără să studiez ce e natura. Maimuţa e natură. Omul e natură. Maimuţa nu e natura omului. Şi nu este maimuţa în om. Maimuţa e Dumnezeu în natură, căci simte mişcarea. Eu simt mişcarea. Eu am mişcări simple. Maimuţa are mişcări complicate. Maimuţa e proastă. Eu sunt prost, dar eu am raţiune.”
