Maraton Muzical-Coregrafic la Cluj

de ANCA FLOREA

Urmărind constant ideea de a îmbogăți repertoriul cu lucrări de factură diversă și poate mai puțin familiare publicului nostru, alternând, desigur, cu partituri îndrăgite din literatura universală de operă sau de balet, managerul Operei Române din Cluj, baritonul Florin Estefan, a propus, în ultimele stagiuni, creații romantice precum Werther de Massenet, Evgheni Oneghin de Ceaikovski sau Puritanii de Bellini, pe lângă reluările cu Forța destinului sau Don Carlo de Verdi și noua producție coregrafică Lacul lebedelor de Ceaikovski.

De asemenea cu o cotă aparte de inedit, s-a cântat, în 2015, Requiem parastas de Marțin Negrea, „în memoria tuturor celor care au slujit Opera Națională Română Cluj-Napoca și nu se mai află printre noi”, iar anul trecut s-a prezentat, în primă audiție la noi, Requiem de Mikis Theodorakis, reputat compozitor grec mult apreciat oriunde în lume. Poate tocmai pentru că muzica sa este îndrăgită și de melomanii români, poate și ca o prelungire a demersurilor întreprinse pentru aducerea creației sale, în varii moduri, pe scena Operei, acum, la sfârșit de mai, a văzut lumina rampei baletul Zorba Grecul, desigur pe muzica lui Theodorakis, inspirat de celebrul roman omonim de Kazantzakis, realizat în viziunea coregrafului Lorca Massine – o franciză a cărei premieră mondială a avut loc în 6 august 1988 la Arena din Verona, aplaudată apoi în multe teatre importante. Coregraful, deopotrivă semnatar al libretului și al conceptului scenografic (adaptare Valentin Codoiu), a lucrat îndelung cu ansamblul teatrului, asistând, desigur, la premiera „românească”, beneficiind de soliști excelenți, asemeni corpului de balet, corului (pregătit de Emil Maxim) și orchestrei, evoluând sub bagheta lui Adrian Morar.

În cadrul unic al unui zid de piatră, cu trepte și porți-arcade, permițând ca acțiunea să se desfășoare în planuri paralele, corul, în veșminte albe amintind robele grecești, dispus pe lateralele decorului, sugerând, poate, celebrul cor antic din tragediile elene, are intervenții consistente și dificile, stând însă permanent în picioare, aspect destul de nefiresc și foarte obositor. Gândit în două acte, baletul se deschide cu dansuri ale bărbaților în costume moderne (cămașă albă, pantalon bej), alternând cu cele ale fetelor îmbrăcate în rochii cenușii ce trimit cumva la vestalele din vechea Eladă, mișcările fiind însă destul de reduse ca vocabular, uneori repetându-se „în buclă”, astfel încât totul pornește cu greu, trenează, chiar dacă muzica este destul de ritmată, dar fără o varietate deosebită. Treptat, intrând în scenă soliștii, spectacolul „crește”, capătă fluență și o diversitate coregrafic-expresivă care „prinde” publicul, mai ales că personajele sunt, în general, cele atât de cunoscute din roman și mai ales din filmul antologic cu același titlu. Acțiunea devine mai densă, relațiile se construiesc logic, iar interpreții creionează adevărate prototipuri, puternice și adesea cuceritoare, dansând cu vizibilă plăcere și implicare emoțională; pentru că Mircea Munteanu este „americanul John”, blond, îmbrăcat în alb, dezinvolt, elegant și… străin de lumea satului unde poposește, adaptându-se cu ajutorul lui Zorba, în care Dan Haja „intră” cu experiența balerinului capabil să treacă de la stilul clasic la cel puternic marcat de elemente folclorice grecești, construind un rol de compoziție echilibrat și credibil, cu o forță interioară și o robustețe a structurii dansante ce contrastează cu desenul neo-clasic al coregrafiei imaginate pentru John, cei doi completându-se cu un firesc remarcabil; există și un personaj feminin plin de sensibilitate și dramatism – Marina -, interpretat de Andreea Jura cu o trăire aparte, înfruntându-l pe Manolio, apropiindu-se de John cu tandrețe și disperare, duetul de dragoste cu acesta având trimiteri clare la clasicele „pas de deux”, desigur într-o „cheie” mai modernă, balerina, în rochie neagră, aducând și expresivitate și căldură și o rezolvare suplă, încărcată și complexă sub aspect coregrafic; personajul „negativ” – Manolio -, a găsit în Augustin Gribincea un interpret parcă făcut pentru a reda tânărul mereu vindicativ, orgolios, posesiv și răzbunător, dansând cu o anume brutalitate, într-o relație dură cu tânăra fată, dar și cu John, etalând o mobilitate și o capacitate deosebită de a crea astfel de caractere la care predomină „răul” născut și din propria structură, dar și din mentalitatea locului, ceea ce se reliefează și în atragerea celor din sat în acțiunile sale de răzbunare, mergând până la uciderea fetei și la intenția de a-l izgoni pe John. Ca și în roman sau în film, Hortance reprezintă o „pată de culoare”, o lume… din altă lume, Liana Taloș definind încântător și emoționant îmbinarea între vis, amintiri și realitatea tristă a celei care, la vârsta senectuții, trăiește nostalgia iubirilor și aventurilor romantice de altădată – imaginare sau nu -, dar și amărăciunea bolii ce o macină – un alt contrast puternic în raport cu cochetăria și candoarea desuetă a veșnicei îndrăgostite de himere, păstrând permanent veșmintele actriței de cabaret provincial, înconjurată, în ultimele clipe, de atenția lui Zorba, care se și căsătorește cu ea pentru a-i aduce o bucurie tardivă. Sunt moment pline de emoție, pe care soliștii le-au redat cu credință și talent, excelent distribuiți, într-un context completat și împlinit prin prezența ansamblului în partituri coregrafice mult mai ofertante în partea a doua a spectacolului, net superioară, susținută de muzica de asemenea mai concentrată, mai bogată în ritmuri și linii melodice, incluzând, în fine, vestitul sirtaki – leit-motivul lui Zorba -, probabil atât de așteptat de public, totul crescând progresiv către un final cu dansuri dezlănțuite, pline de temperament meridional, de o forță și un dinamism molipsitor, așa cum speram să se construiască întreg eșafodajul coregrafic încă de la prima deschidere de cortină. Dar, cu siguranță, a doua secțiune a baletului a ridicat sala în picioare, a entuziasmat, publicul păstrând astfel în minte anvergura și strălucirea acelor secvențe, puțin cam „expediată” și schematică fiind totuși trecerea de la respingerea violentă și înlăturarea lui John din acea comunitate la brusca și inexplicabila acceptare a „străinului” printre cei atât de inflexibili până cu câteva clipe în urmă. Cred că este singurul „punct slab” în logica unei viziuni unitare și cursive, gândită destul de eclectic prin combinarea stilurilor (nu prea) complementare, răspunzând însă tocmai intenției de a alătura lumi diverse într-o încercare de reconciliere. Surprinzător a fost și faptul că, dorind să prelungească efectul finalului, după venirea la rampă a interpreților, în aplauzele și ovațiile celor ce invadau sala, coregraful, răspunzând la rândul său entuziasmului general, a „provocat” o „coda” și… o altă ”coda” și o alta, din nou în „buclă”, opțiune destul de neașteptată. Se cuvine subliniat cu deosebire și nivelul interpretării muzicale, într-o scriitură dificilă și foarte departe de cea abordată în mod obișnuit de către orchestră și cor, reușind, în coordonarea fermă și clară a dirijorului, să definească pregnant ritmurile specifice dansurilor „apăsate” din Grecia, în alternanță cu paginile lirice sau melancolice, completate de cele rezervate corului, ample și la fel de solicitante, rezolvate cu acuratețe (exceptând unele ezitări sau dezechilibre, afectând cumva omogenitatea de ansamblu); în actul II, mezzosoprana Iulia Merca, apărând prin arcada profilată pe fundalul în tonuri albastre (bine realizate luminile – Lighting designer Mădălina Mânzat), a cântat în sonuri grave, la limita melodramaticului, dorindu-se, probabil, o apropiere de maniera actriței Irene Papas, ca într-o evocare patetică. O producție purtând amprenta anilor '80 în concepția coregrafică, având la bază o muzică insolită și atractivă, complicată pentru interpreți însă accesibilă pentru spectatori, lucrată în cele mai mici detalii și oferită, pentru prima oară la noi, în interpretarea soliștilor și ansamblurilor Operei clujene, dovedind încă o dată că pot aborda „zone” diverse la un nivel artistic remarcabil, performanța tehnică fiind împlinită de o expresivitate cu totul specială, meritând din plin admirația celor care i-au aplaudat, considerând că au asistat la o reprezentație de real succes, semn că spectacolul va fi „de cursă lungă”, poate tocmai pentru că este… mai altfel. Și trebuie precizat faptul că, pentru fiecare rol în parte, există doi sau chiar trei interpreți, într-o producție realizată integral cu „forțe proprii”.

Întâmplător sau nu, evenimentul a avut loc chiar în perioada în care s-au organizat tradiționalele „Zile ale Clujului”, ansamblurile teatrului liric și dirijorul pregătind astfel, în paralel cu repetițiile intense pentru premieră, și programul Galei care s-a derulat a doua zi, în ambianța Pieței Unirii, unde o mare de iubitori ai muzicii bune s-a reîntâlnit cu artiștii Operei Române, cu același experimentat Adrian Morar la pupitru, schimbând astfel peste noapte – la propriu – specificul partiturii grecești cu cel al ariilor și duetelor din opere (desigur) romantice; dar debutul concertului a propus adaptarea „electro-orchestrală” a celebrelor duete din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach și din Lakme de Delibes, soprana Apollonia Egyed (de la Opera Maghiară) și mezzosoprana Iulia Merca evoluând astfel într-o insolită colaborare cu un DJ, pe suportul colajului realizat de Flaviu Mogoșan – care a și dirijat – și Alex Malschi, binecunoscutele pagini fiind împănate cu sonorități și.. divagații electronice, agreate și deci solicitate, din câte am înțeles, de către sponsori și organizatori; apoi muzica de operă și-a reintrat „în drepturi” depline, Adrian Morar revenind la pupitru pentru a conduce, cu rigoarea stilistică și calmul dintotdeauna, secvențe mozaicate, în interpretarea unor soliști cu glasuri generoase și calitative, fie de la Opera Română, fie de la cea Maghiară, ca invitați în gală, ascultați, desigur, prin microfon. Am descoperit o soprană de coloratură – Vigh Ibolya (Opera Maghiară) -, într-o arie a Reginei Nopții din Flautul fermecat de Mozart – o voce amplă, sigură și incisivă, impecabilă în coloraturi și performantă în acut, l-am (re)ascultat pe bas-baritonul Cristian Hodrea într-una dintre ariile lui Don Magnifico din Cenerentola de Rossini, susținută cu aplomb și o tentă de umor, secondat de corul bărbătesc, apoi basul Petre Burcă și baritonul Balla Sandor (de la Opera Maghiară) au încântat în duetul din Don Pasquale de Donizetti, având și verva spumoasă și inteligența interpretării și voci care s-au „potrivit” nu doar timbral, ci și ca manieră de cânt, urmând Canzona Principesei Eboli din Don Carlo de Verdi, în care Iulia Merca a revenit pe scenă alături de soprana Oana Trâmbițaș și, desigur, de corul de femei, un alt duet „de forță” – Aida-Amneris din Aida verdiană -, prilejuind apariția sopranei Carmen Gurban, al cărei glas bogat, vibrant, dublat de sensibilitate și încărcătură expresivă, continuă să impresioneze, acum în compania mezzosopranei Andrada Roșu, de această dată convingătoare sub toate aspectele, etalând o culoare vocală și o abordare adecvată muzicii lui Verdi, relaționându-se excelent cu partenera de scenă în momente de mare tensiune dramatică, atmosferă prelungită și în duetul Leonora – De Luna din Trubadurul de același compozitor, în care s-a impus glasul superb al lui Ballo Sandor, dublat de o tehnică solidă și o înțelegere a personajului, reliefată prin accente și inflexiuni sugestive, alături de Egyed Apollonia, soprană cu voce spinto-dramatică de o  amploare deosebită, cântând însă permanent în forte, cu o anume agresivitate (regăsite de altfel și în duetele anterioare, deși… erau extrem de lirice!); a fost „segmentul” rezervat duetelor, completat prin cel din Boema de Puccini, soprana Irina Săndulescu-Bălan, etalându-și vocea caldă, rotundă, sensibilă, într-un rol care i se potrivește cu siguranță, tenor fiind Sorin Lupu, mai „acasă” în partituri eroice, atacând astfel și acuta finală (la care soprana a renunțat…). Gala s-a încheiat cu fragmente din spectaculosul Tablou Triumfal din Aida, Carmen Gurban, Andrada Roșu, Sorin Lupu, Cristian Hodrea, Petre Burcă, Simonfi Sandor, împreună cu corul și orchestra Operei Române, oferind o versiune interpretativă ce a adus și monumentalitatea și strălucirea unei pagini de anvergură inspirat aleasă pentru a încununa un concert de clasă, îndelung aplaudat de miile de melomani care, stând pe scaune sau în picioare, s-au lăsau cuceriți de repertoriul foarte bine selectat și de cei care l-au pus în valoare cu profesionalism, corul evoluând cu acuratețe, asemeni orchestrei care s-a pliat pe specificul fiecărei lucrări în parte, coordonându-se și adaptându-se (și) în relația cu soliștii, dirijorul Adrian Morar reușind să depășească eficient și discret ușoarele decalaje; în treacăt fie spus, maestrul s-a confruntat și cu lumina excesivă „emanată” de proiecțiile care probabil l-au „orbit” pe aproape tot timpul concertului, așa cum au „suferit” și spectatorii confruntați la rândul cu insuportabila intensitate a acelor imagini derulate pe ecranul de fundal sau pe cele laterale, amalgamând flori, peisaje, grădini, clădiri, cu sau fără legătură cu ceea ce se cânta, dar și „prim-planuri” ale interpreților de multe ori „înghițite” de (și în) acea mixtură.

Dacă anterior, pe scena în aer liber a cântat „Academic Bigg Dimm a'Band Feast”, studenți ai Academiei de Muzică alcătuind grupuri vocale cu impact imediat la public, acompaniați de o orchestră și, firesc, de „arsenalul” bateriei și al altor elemente ce au dat culoare melodiilor antrenante, având și acel feeling atât de greu de „obținut” și o reală plăcere de a „face show” cu entuziasmul și farmecul tinereții, Gala Operei a fost urmată de prezentarea unei alte lucrări cu „priză” la publicul larg – Carmina burana de Orff -, în interpretarea orchestrei și corului Filarmonicii clujene, sub conducerea lui David Crescenzi; și trebuie spus că, și în acest caz, succesiunea evenimentelor muzicale a făcut ca vineri – deci cu o seară înainte -, ansamblurile să susțină concertul din stagiunea curentă, cu același dirijor la pupitru (alăturând, printr-o frumoasă coincidență, fragmente din opere, dar decupate din creația franceză – Bacanala din Samson și Dalila de Saint-Saens, baletul, „scena chermezei” și „corul soldaților” din Faust de Gounod -, precum și Dans macabru de același Saint-Saens sau Concertul pentru flaut și orchestră de Ibert – solistă Cristina Bojin), ceea ce a însemnat o aglomerare în pregătirea (și) pentru programul în aer liber. Din fericire, a fost un „tur de forță” depășit cu brio, orchestra și corul (pregătit de Cornel Groza) răspunzând cu promptitudine și maleabilitate cerințelor dirijorale, Crescenzi impunând un tempo alert, subliniind ritmica percutantă și „traseele” melodice în desfășurări explozive, urmate de planuri lirice, uneori cu tentă parodică; aspecte ce s-au reflectat și în intervențiile solistice, baritonul Florin Estefan având o partitură consistentă, necesitând o paletă de nuanțe și de expresii foarte diversă, ca într-o dramatizare cu personaje creionate prin doar câteva repere vocale, reliefate cu o anume economie de mijloace, prevalând atenția acordată „liniei mari”, convenabilă glasului său generos, soprana Diana Țugui – deși solicitată în ultima clipă, înlocuind solista anunțată inițial – a încântat prin puritatea cântului în momente de poezie și în vocaliza rafinat desenată, prin egalitatea registrelor și ușurința cu care a parcurs țesătura extrem de dificilă, culminând cu acel periculos „dulcissime” intonat cu un firesc și o liniște interioară suverană; iar tenorul Ștefan (von) Korch a preferat să „atace” scurta sa secvență în forte, apelând la sunete drepte, aproape de strigăt, dar corecte intonațional și rezolvate fără probeme, chiar și în cazul temutului supra-acut. Am ascultat astfel o tălmăcire atractivă a unei partituri în care anvergura, precizia, nervul și tot ceea ce înseamnă interpretare în cel mai adevărat sens al cuvântului constituie „ingredientele” obligatorii pentru o deplină reușită. Iar micile „scăpări” sau „patinaje” în raportul cor-orchestră au trecut aproape neobservate în contextul unei construcții muzicale excelente, completată cu scene dansante bine corelate și raportate la conținuul ideatic din fiecare secțiune, balerinii Operei Române aducând un plus de farmec și vitalitate în coregrafia semnată de Adrian Mureșan, apelând prioritar la evoluțiile de grup, în costume viu colorate, de la rasele călugărilor la rochiile simpatice ale fetelor și la costumele pitorești ale băieților, în final apărând cuplul îndrăgostiților binecuvântați de un „preot” până atunci cam chefliu. O abordare artistică pentru care toți cei implicați au meritat aplauzele prelungi și din nou entuziaste ale celor care, până spre miezul nopții, au stat în Piața Unirii pentru a se bucura de peste trei ore de mare muzică, oferite de instituții emblematice pentru cultura Clujului. Întregul program a fost prezentat de Marius Constantinescu și Adelina Chișu. Iar seara s-a încheiat cu un superb foc de artificii, desigur apreciat de mari și mici, privit din Piață, din clădirile învecinate sau de pe strada pietonală.

Am avut astfel prilejul să urmăresc, la Cluj, evenimente muzical-coregrafice deosebite, descoperind un balet inedit, reîntâlnind soliști ce se numără, în mare parte, dintre cei mai reprezentativi în acest moment în țară, unii cunoscuți deja și peste hotare, apreciind calitatea ansamblurilor Operei Române și ale Filarmonicii, precum și a dirijorilor de multă vreme familiari melomanilor noștri, într-un maraton artistic ce a necesitat, desigur, un efort aparte din partea interpreților, dar cu certitudine a meritat, reacția publicului constituind ce mai frumoasă răsplată, deopotrivă o confirmare a fapului că muzica clasică, opera, baletul, continuă să atragă admiratori și chiar pasionați de toate vârstele, ceea ce… este un semn extraordinar de bun…

[URISP id=6935]

                                                                  

 

      

 

Anunțuri publicitare