Lupta pentru natură – o poveste veche de secole
În anii 1620, regele Carol I al Angliei a comandat un inginer hidrotehnic olandez, Cornelius Vermuyden, să dreneze mlaștinile din East Anglia, considerate pe atunci de către el o zonă deșertică și neproductivă. Localnicii, însă, au fost profund revoltați. Aceste mlaștini, așa cum subliniază istoricul Sunil Amrith în cartea sa „The Burning Earth”, erau o sursă de viață atât pentru oameni, cât și pentru fauna sălbatică. Locuitorii din zonă își câștigau traiul din recoltarea de „stuf, furaje, rogojini, turbă, papură” și alte resurse naturale oferite de mlaștini. Însă eforturile de a transforma natura într-un instrument de profit au prevalat în fața voinței oamenilor. Zona a fost drenată, iar pământul repurposed pentru agricultură, aducând beneficii doar proprietarilor bogați. Astăzi, această regiune este cunoscută drept „coșul de pâine” al Marii Britanii, dar este expusă constant riscurilor de inundații.
Acest tipar, în care cei bogați și puternici își impun voința asupra naturii și celor nevoiași, a fost repetat de nenumărate ori de-a lungul istoriei, pe tot globul. Amrith povestește cu măiestrie această saga a inovației și distrugerii umane, evidențiind modul în care comunități indigene și marginalizate din Brazilia, Indonezia și India continuă să lupte împotriva corporațiilor care le amenință mediul de viață, așa cum au făcut și locuitorii mlaștinilor din East Anglia secole în urmă.
Comerțul sângeros și distrugerea naturii
Pentru mai bine de 600 de ani, multe dintre conflictele de acest gen au gravitat în jurul luxurilor. Când navele portugheze au ajuns pe insula Madeira în 1426, coloniștii au incendiat majoritatea pădurilor sale pentru a deschide terenurile destinate culturii trestiei de zahăr. În Peru, în secolul al XVI-lea, spaniolii au forțat indigenii să extragă mercur din mina „morții” de la Huancavelica, subjugând atât oamenii, cât și natura la toxinele devastatoare ale mineralului. Efectele acestei exploatări au fost dezastruoase: „nu se mai găsește nici măcar iarbă”, spunea un raport din acea vreme.
Rebeliune și speranță
Totuși, oriunde au fost înrobiți oamenii, au existat și rebeliuni. Un exemplu grăitor este comunitatea de fugari sclavi din Palmares, Brazilia, care a rezistat aproape un secol înainte de a fi cucerită. Astfel de acte de rezistență continuă și astăzi. În 2006, în Timorul de Vest, 150 de femei au înconjurat o mină de marmură pentru a protesta împotriva distrugerii pădurilor de eucalipt. Rezultatul a fost închiderea minei câțiva ani mai târziu.
În același spirit, în Bogotá, Columbia, din anii 1990, infrastructura orașului a fost transformată pentru a sprijini mobilitatea ecologică. 44.000 de kilometri pătrați de drumuri au fost dedicați pietonilor, iar o rețea de autobuze electrice și piste de biciclete protejate intersectează orașul.
În ciuda sacrificiilor – aproape 2.000 de activiști de mediu, dintre care o treime din comunități indigene, au fost uciși în ultimul deceniu – mișcările pentru protejarea mediului cresc în intensitate. Din ce în ce mai mulți oameni, în special tinerii, se ridică împotriva distrugerii autodistructive impuse de cei puternici.
Lupta pentru un viitor mai verde și mai echitabil continuă, iar pentru curajul acestor oameni, trebuie să fim recunoscători.
