Torționarii disidentului anticomunist Gheorghe Ursu au fost achitați

Judecătorii de la Instanţa supremă susţin, în decizia de achitare a foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, cei care l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, că la nivelul anului 1985 nu se poate reţine că represiunea organizată de Securitate avea un caracter sistematic şi s-ar fi exercitat prin controlul informativ al „întregii populaţii active”, ci ar fi vorba doar de „un conflict limitat la câteva persoane”. De asemenea, judecătorii susțin că „aşa-zisele acţiuni de reprimare şi intimidare” pe care le folosea Securitatea sunt utilizate în anchetele penale din prezent. Mai mult, judecătorii spun că în timpul regimului Ceauşescu nu exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, dar și neagă că Gheorghe Ursu a fost un opozant al regimului comunist. În motivarea deciziei, magistraţii fac o comparaţie între cazul disidentului Gheorghe Ursu şi cu suferinţele îndurate de deţinuţii politici la Penitenciarul de la Râmnicu – Sărat, condus de torţionarul Alexandru Vişinescu. Concluzia judecătorilor este că, dacă la nivelul anilor 1948 – 1964, autorităţile comuniste au încercat suprimarea fizică şi psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, nu acelaşi lucru se poate spune de securiştii care l-au anchetat şi torturat pe Gheorghe Ursu. „Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic şi s-ar exercita prin controlul informativ al «întregii populaţii active» (şi prin aceasta s-ar face dovada situaţiei premisă cerută de textul incriminator), dat fiind numărul cetăţenilor români supravegheaţi sau urmăriţi de securitate în anii 1974-1989, nu poate fi reţinută de Înalta Curte”, precizează instanţa supremă. Mai mult, judecătorii susţin că în rechizitoriu se reţine că ar fi vorba de un control informativ al „întregii populaţii active”, însă la nivelul anului 1985 populaţia României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă ar reprezenta un procent de 1% din populaţia activă şi nicidecum întreaga populaţie activă, cum se susţine de către procuror. Totodată, prin rechizitoriu se susţine, în privinţa metodelor utilizate de Securitate în acţiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar şi folosirea bătăii şi a subalimentaţiei prelungite, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea, însă judecătorii spun că „nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 şi, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”. „Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.) Citiți și: Andrei Ursu, despre achitarea torționarilor tatălui său: „Este o sentinţă scandaloasă și abjectă” „Ursu nu a fost opozant al regimului comunist” În motivare, ICCJ neagă complet statutul de disident politic al lui Gheorghe Ursu, despre care spune că „nu și-a manifesat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid”. „În acest context, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că victima H nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg pe vreo altă cale și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste). Astfel, victima nu si-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilității de influențare a opiniei publice și de instigare a populației împotriva conducerii de stat și partid Opiniile și nemulțumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de radio „Europa Liberă” (așa cum a rezultat din declarațiile victimei), dar nu a fost menționat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenția organelor de securitate, fiind arestat și deținut pentru infracțiuni de drept comun (infracțiunea de operațiuni interzise cu mijloace de plată străine). De altfel, la acel moment, ca și victima H, existau numeroși cetățeni români care, într-un cerc restrâns, își manifestau dezacordul cu privire la regimul comunist și conducerea statului, fără, însă, a manifesta o atitudine critică în prezența unui public larg de natură să influențeze sau să instige populația împotriva conducerii de stat și partid. Or, persoana aflată în conflict sau în relații de adversitate cu organele statului comunist este acea persoană care avea opinii opuse celor ale regimului comunist totalitar și care a avut și îndrăzneala de a le exprima public, deschis, punându-se astfel în opoziție față de puterea comunistă, iar „persoana căzută sub puterea adversarului” este persoana aflată în opoziție față de puterea comunistă, care este arestată sau cercetată de organele statului tocmai pentru aceste opinii.”, se mai arată în motivarea deciziei Curții Supreme.  Metodele pe care le-a folosit Securitatea împotriva lui Ursu „sunt folosite în prezent” Instanţa supremă a dat publicităţii, joi, motivele pentru care Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş au fost achitaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase, deşi ei au fost trimişi în judecată de procurori pentru crime împotriva umanităţii. La un moment dat, în motivare, judecătorii pun semn egal între metodele folosite de securişti pentru reprimarea oamenilor care se opuneau lui Nicolae Ceauşescu cu procedeele utilizate în anchetele penale din prezent. Astfel, spun magistraţii, în rechizitoriul Parchetului prin care au fost trimişi în judecată Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, s-a reţinut incidenţa lit. k) art.439 Cod penal, „alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice”, atrasă de „acţiuni de reprimare şi intimidare a disidentului (…), constând în: filaj, urmărire informativă, note informatorii, percheziţie domiciliară în data de 17.01.1985, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O., interceptarea corespondenţei şi audieri sistematice”. „Din această enumerare se poate observa că aşa-zisele acţiuni de reprimare şi intimidare invocate de parchet sunt metode de supraveghere sau cercetare şi procedee probatorii folosite în anchetarea infracţiunilor. Prin natura lor, mare parte dintre acestea (exceptând percheziţia domiciliară şi audierea) sunt secrete, necunoscute de persoana pe care o vizează, astfel că e foarte greu de înţeles cum astfel de acţiuni pot fi incluse în noţiunea de «alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice». Într-adevăr, atunci când sunt aduse la cunoştinţa persoanei cercetate poate produce acesteia unele suferinţe, însă sunt inerente oricărei activităţi de cercetare penală. Şi în prezent sunt folosite astfel de metode speciale de supraveghere sau cercetare (art.138 şi urm. din Codul de procedură penală) şi procedee probatorii prin care se obţin mijloacele de probă (audierea suspectului sau inculpatului, percheziţia domiciliară). A accepta ideea că aceste metode de cercetare şi procedee probatorii ar putea constitui «fapte inumane», aşa cum consideră parchetul, ar însemna ca organele judiciare care le folosesc să fie pasibile de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, ceea ce este de neconceput”, susţin judecătorii. În acest context, Înalta Curte reţine că acţiunile „de reprimare şi intimidare a disidentului Gheorghe Ursu, constând în: filaj, urmărire informativă, note informatori, percheziţie domiciliară în data de 17.01.1985, interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O., interceptarea corespondenţei şi audieri sistematice”, invocate de Parchet, „nu pot constitui elementul material al variantei normative prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. k) din Codul penal, alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice”.