Wilson Hermanto, dirijor principal invitat al Orchestrei de cameră Cameristi della Scala
Interviu cu maestrul Wilson Hermanto, dirijor principal invitat al Orchestrei de cameră Cameristi della Scala
Matei Pop: Maestre, background-ul Dumneavoastră muzical vine din meseria de violonist. De ce, când și cum ați trecut la dirijat?
Wilson Hermanto: Întotdeauna am crezut că pentru a fi un muzician complet, nu ajunge să cânți o singură linie muzicală. Cu vioara, oricât de frumos ar fi instrumentul, ești limitat doar la a-ți cânta știma. Am crescut iubind atât de mult un repertoriu divers, iar asta înseamnă că pentru a fi implicat într-un repertoriu care necesită forțe mari de muzicieni, trebuie să îmbrățișezi o altă specialitate muzicală și, în acest sens, dirijatul a venit foarte natural pentru mine. Când aveam aproximativ 12 sau 13 ani, în timp ce copilăream în Indonezia, am văzut un videoclip cu Leonard Bernstein dirijând Simfonia a II-a de Mahler și, încă îmi amintesc, am fost atât de cucerit de el și mi-am spus la acea vârstă că dacă muzica poate fi atât de puternică, vreau și eu să trăiesc în muzică și să-mi împărtășesc pasiunea cu cât mai mulți oameni posibil. Am plecat în Statele Unite studiind vioara la Conservatorul de Muzică Peabody și încet-încet am început să învăț să dirijez. Am cântat multă muzică de cameră, deci a fost un proces natural, pur și simplu pentru că îmi plăcea repertoriul muzical. Așa cum v-am spus, există atât de multe varietăți de repertoriu, fie că este vorba de simfonic, operă, oratoriu/masă, sau repertoriu de orchestră de cameră sau chiar ansamblu mic, împărtășind pur și simplu muzica cu cât mai mulți oameni posibil. Acesta este scopul și pasiunea mea.
Matei Pop: Aș vrea să știu cum abordați o piesă nouă pentru dumneavoastră, așa cum au fost Enescu Aria și Scherzino.
Wilson Hermanto: Ei bine, printr-o educație muzicală solidă, cred că un muzician trebuie să dobândească cunoștințe solide de compoziție, armonie, analiză muzicală, stil, istoria muzicii. Toate acestea sunt elemente de bază, deoarece atunci când studiezi o nouă piesă muzicală, ele trebuie să fie în mintea ta. Înveți o partitură nouă descompunând-o în mental și asamblând-o la loc, ca și cum ai rezolva un puzzle sau te-ai juca cu piese de LEGO; încerci să vezi schema și să pui toate elementele împreună pentru a avea înțelegerea completă a piesei muzicale. Deci, trebuie să fii capabil să vezi macro- și micro-structura în același timp și să încerci să privești atât perspectiva amplă, cât și detaliile interioare, dar să conectezi constant aceste elemente cu viața de zi cu zi, cu istoria și ce înseamnă piesa pentru viața noastră de astăzi, pentru că fiecare piesă muzicală, în special de acei compozitori care nu mai sunt în viață, trebuie să o facem relevantă pentru publicul nostru și pentru noi înșine.
Matei Pop: Ca dirijor aveți o viziune globală.
Wilson Hermanto: Da. Întotdeauna îmi pun întrebări. Pentru repertoriul pe care l-am studiat și interpretat de mulți ani, revenind la el mereu, îmi amintesc anumite lucruri, dar pun și ceva nou, descopăr ceva nou, deci este un proces constant. Nu există interpretarea ideală. În viziunea mea cu fiecare grup, fiecare orchestră, fiecare țară în care merg, indiferent cât de mult am făcut o piesă, descopăr întotdeauna ceva nou. Chiar și cu aceeași orchestră, dacă cânt o piesă muzicală de cinci ori la rând, fiecare seară este puțin diferită. Este firesc. Nu suntem roboți, așa că trebuie să simțim momentul, adrenalina noastră și cea a muzicienilor; a face muzică este ceva foarte uman. Publicul joacă de asemenea un rol important, pentru că publicul dă energie; acustica sălii și momentul în sine, ne dă ceva diferit în fiecare moment din viața noastră.
Matei Pop: Ca dirijor sunteți în fața orchestrei, publicul este în spatele Dvs.
Wilson Hermanto: Simți energia publicului. Absolut! Simți concentrarea publicului, simți energia sălii în sine. Fiecare sală are un suflet aparte, așa cum Ateneul este o sală cu o mare istorie. Au venit aici Enescu, Celibidache, atâția alți mari muzicieni. Spiritele lor sunt aici.
Matei Pop: Și acum poate o mică glumă: cum vă asigurați că concertmaestrul este prietenul dvs., nu dușmanul dvs.?
Wilson Hermanto: Chimia este ceea ce contează atunci când îți faci munca, fără să spui multe cuvinte. Dacă atât concertmaestrul, cât și restul muzicienilor se simt bine cu modul în care abordez muzica și se simt capabili să se exprime liber, fără a se simți ca într-o cămașă de forță, atunci ne simțim cu toții într-o atmosferă bună împreună. Din nou, acesta este un proces: ai repetițiile, uneori trebuie să vorbești, dar, în general, când dirijez iar ei cântă, sentimentul este întotdeauna pozitiv. Nu ar trebui niciodată să-i faci pe muzicieni să se simtă plictisiți sau să simtă o neplăcere în a își face treaba. Este o misiune, dar care se face cu energie pozitivă și aceasta este, cred, cheia unei relații bune – cu oricine.
