Interviu cu Tiberiu Soare

Interviu cu dirijorul Tiberiu Soare – București, 8 septembrie

„Dacă după dirijarea unui concert l-aș întâlni pe George Enescu, i-aș mulțumi pentru tot ce a lăsat. Materia, în cazul nostru notele scrise pe hârtie, se modelează atât de greu după ideea pe care o ai în suflet, încât e clar că a făcut un efort titanic”, a declarat dirijorul Tiberiu Soare.

Duminică, 13 septembrie, de la 19:30, dirijorul Tiberiu Soare vă așteaptă în Piața Festivalului alături de Orchestra Simfonică București. Din program: G. Enescu – Rapsodia 1, S. Păuța – Concert pentru flaut, P.I. Ceaikovski – Suita din Baletul Lacul Lebedelor.

R: Ce părere aveți despre faptul că muzica simfonică va fi scoasă din sala de concert în aer liber?

Mă bucur când muzica ajunge în atenția marelui public prin indiferent ce mijloace pentru că ea trebuie să fie o prezență constantă în viața cetății. Când aducem un repertoriu de mare popularitate pe scenele din piețele publice, le spunem tuturor celor care se întâmplă să fie acolo, cu sau fără bună știință, că noi, muzicienii, și arta în general facem parte din viața curentă a orașului.

R: Ați spus frecvent că dirijorul trăiește pe scenă anumite „stări privilegiate”. Le puteți descrie?

Da, e o sintagmă la care țin foarte mult fiindcă acoperă o realitate. Artiștii caută aceste stări care, de cele mai multe ori, au un caracter provizoriu. Ele sunt conținute în ceea ce se întâmplă pe scenă. Muzica e un fenomen viu. Ea se apropie de rigurozitatea unei științe în momentul în care o studiezi și vrei să înțelegi partitura, după care este urmată de performance. Aici știința are foarte puțin de spus. Te duci încărcat de sensurile pe care le-ai ghicit în partitura respectivă și încerci să redai cât mai spontan și fidel. Echilibrul dintre analiză și spontaneitate face farmecul vieții oricărui muzician și atingerea acestui echilibru te duce spre strările privilegiate. Adică, să nu ai o interpretare fără control, umorală, dar nici să te refugiezi doar în note, fără spirit.

R: Dacă nu creați acest echilibru simțiți că ați ratat concertul?

Un artist știe foarte bine dacă a atins sau nu ce a dorit în seara respectivă. Nu știu dacă va spune sau nu, dar cu siguranță va simți dacă s-a creat acea stare de levitație pe scenă.

R: Simțiți că aveți o datorie morală față de compozitorul a cărui operă o dirijați?

Cu siguranță sunt direct răspunzător. Mai mult decât atât, îmi dau seama că nu sunt acolo decât pentru a sluji spiritul partiturii. Întotdeauna apare această problemă legată de obiectivitatea unei interpretări. Și aici pur și simplu trebuie să admitem că există o subiectivitate inerentă oricărei lecturi pe care o dai unei partituri pentru că vii încărcat de propriul tău trecut. Esențial este să nu te pui pe tine înaintea artei, să nu consideri muzica fiind un fel de piedestal pe care tu trebuie să te sui pentru a căpăta aplauze.

R: Cum vi-l imaginați pe George Enescu?

Am reușit să-mi fac o imagine despre el datorită textelor pe care le-am citit. În special, acel dialog pe care l-a avut cu jurnalistul și criticul muzical Bernard Gavoty în 1953 și care a apărut în cartea Les Souvenirs de Georges Enesco. Din mărturii și din documentele epocii, Enescu apare ca un om de o modestie extraordinară, cu o capacitate de muncă ce depășea cu mult granițele obișnuitului. Era capabil să se dedice unui lucru în care credea cu toată ființa lui și practic, asta ne invită și pe noi să facem, pe cei care încercăm să îi descifrăm partiturile.

R: Dacă după un concert v-ați întâlni cu George Enescu, l-ați întreba ceva?

Nu l-aș întreba nimic, i-aș mulțumi pentru tot ce a lăsat. Nu mă refer doar la rapsodii, mă refer și la Simfonii, la Opera Oedip, la Suitele pentru Orchestră de care sunt absolut îndrăgostit, mai ales a doua care are un parfum din alte vremuri și alte locuri. Materia, în cazul nostru notele scrise pe hârtie, se modelează atât de greu după ideea pe care o ai în suflet, încât e clar că a făcut un efort titanic. La urma urmei, putea să se complacă în a se bucura singur de muzica extraordinară care îi străbătea mintea și sufletul. Dar a ales calea chinuitoare de a transpune-o pe hârtie pentru a o transmite și altora.

R: Ce sens ar fi avut să se bucure singur? Nu se împacă cu generozitatea despre care vorbeam.

Exact. E clar că era un om care voia să dăruiască, cu un univers interior extraordinar de bogat, aproape nemărginit. Dintr-o pornire hedonistă, ar fi putut decide să se bucure singur de acele minuni care îi străbăteau mintea. Dar a ales calea chinuitoare de a transpune pe hârtie. Este un exercițiu care te consumă enorm, orice compozitor poate confirma asta. Revizuirea unei partituri, îmbunătățirea anumitor aspecte, fie de orchestrație, fie de dinamică, nu se termină niciodată. O partitură e – după cum spune Umberto Eco – o operă deschisă. Ea invită întotdeauna la perfecționare.

R: Cum este dirijorul Tiberiu Soare la repetiții?

Nerăbdător de a ajunge la un final. Nu am o vocație a repetițiilor, o spun cu toată responsabilitatea. Sunt dirijori celebri care pun mare accent pe pregătirea orchestrei, pe latura pedagogică. Îmi face o plăcere extrordinară să urmăresc orchestra la lucru, dar dacă aș încerca să fiu mai didactic, nu aș mai fi eu. Îmi place să lucrez cu orchestre care înțeleg repede despre ce e vorba și să-i fac pe instrumentiști să se apropie cât mai repede de proiecția mentală pe care o am despre o anumită lucrare.