Mihai Şora, despre colaborarea cu Ana Pauker: „Îmi creasem iluzii în legătură cu deschiderea regimului de extremă stânga. S-a dovedit că eram orb“

Într-un interviu acordat G4Media, Mihai Şora povesteşte momentul „arestării“ sale, în 1948, de Ana Pauker, care i-a interzis să mai părăsească ţară, şi despre perioada când a lucrat, timp de doi ani, la Ministerul de Externe, aflat sub conducerea „tovarăşei“ de origine evreică.

„Eu eram la echivalenţă românofon şi francofon. Om de stânga în Franţa ocupată de hitlerişti. Stânga cu orizont deschi. O stânga, ca să zic aşa, a libertăţii individuale. Oameni de stânga, dar de stânga închisă, care colaborau în acel moment cu oamenii de stânga umanistă pe care eu îi reprezentam, au informat-o pe Ana Pauker cu prilejul unei excursii pe care o organizasem cu francezi ca să vină să vadă ţara mea eliberată de fascism şi începutul realizărilor. În momentul în care am ajuns în ţară, am fost arestat. Am fost arestat în biroul Anei Pauker. (…) Am fost arestat în sensul că mi s-a spus: «Dumneata rămâi aici!».

Ca om de stânga, din momentul ocupaţiei criminale a unui regim de extremă dreapta în Franţă, am spus: «Hai să arătăm realizările unui regim liberal de stânga. Unui regim de stânga pe care eu îl consideram liberal». S-a dovedit că eram chior. Eram orbit că, sub ocupaţia hitleristă din Franţa, îmi creasem iluzii în legătură cu deschiderea regimului de extremă stângă care atunci se democratiza. Era o faţadă“, povesteşte Mihai Şora

Filosoful avea, atunci, 34 de ani, era membru în Partidul Comunist Francez şi nu percepea niciun pericol din partea noului regim instalat la Bucureşti, dimpotrivă. Spera într-o „democratizare reală, o îndulcire a regimului“, aşa cum şi-a explicat opţiunea politică din acea vreme şi în cartea-interviu „Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir“: „Discutasem îndelung cu prietenii mei din studenţie despre procesele staliniste din anii ’30, ştiam exact care le fuseseră dedesubturile, dar pe vreme de război s-a înfiripat (sau, cel puţin, aşa mi se părea) un fel de democratizare reală, s-au deschis bisericile etc. Totul s-a dovedit, în cele din urmă, a nu fi fost decât o manevră prin care Stalin voia să-şi câştige o platformă populară; în presa aliată lucrurile erau însă prezentate ca o democratizare reală, ca o îndulcire a regimului. Un proces ireversibil, credeam eu. Nu m-am lămurit decât atunci când am ajuns aici (n.r. – în România)“.