Înainte de fiecare zbor, ne este reamintit: „Puneți-vă mai întâi masca de oxigen, apoi ajutați-i pe ceilalți.” Este o lecție de supraviețuire, dar și o metaforă revelatoare despre echilibrul fragil dintre grija pentru sine și datoria față de ceilalți. Trăim într-o lume care încurajează tot mai mult individualismul, iar întrebarea firească devine: cât de mult ar trebui să ne pese de ceilalți, fără să ne pierdem pe noi?
Pe de o parte, psihologia, biologia și chiar economia au normalizat ideea unei naturi umane egoiste, dominată de competiție și supraviețuire individuală. Teorii precum „selfish gene” sau neo-darwinismul au întărit convingerea că, în esență, suntem conduși de interese proprii. Dar cercetările recente sugerează contrariul: altruismul este înscris în structura noastră biologică și apare adesea ca un răspuns reflex, nu ca un calcul rațional.
Cazuri precum intervențiile spontane în atacuri violente din Marea Britanie, Țările de Jos și Africa de Sud, sau valurile de solidaritate umană după atentatele din Manchester, Paris sau New York arată că instinctul de a ajuta este adânc înrădăcinat. Un studiu din 2020 a arătat că în nouă din zece atacuri surprinse de camerele de supraveghere, cel puțin o persoană a intervenit pentru a ajuta victima. Și nu este vorba doar de „eroi” căutători de glorie – o cercetare din 2014 a arătat că mulți dintre cei care au salvat vieți au acționat instinctiv, fără a se gândi la consecințe.
De altfel, și copiii mici, între 14 și 18 luni, manifestă comportamente prosociale, ajutând adulții să recupereze obiecte căzute, chiar și fără nicio recompensă. „Ne naștem altruiști”, afirmă Ching-Yu Huang, expert în psihologia copilului, care subliniază că motivația pentru a ajuta este adesea „intrinsecă”, nu condiționată de recompense.
Din punct de vedere evolutiv, cooperarea a fost esențială pentru supraviețuirea grupurilor umane. Trăind în triburi mici și interdependente, oamenii au fost nevoiți să împartă, să colaboreze și să se sprijine reciproc. A fi competitiv și individualist, spune psihologul Steve Taylor, ar fi însemnat, de fapt, o amenințare la adresa supraviețuirii comunității.
Mai mult, altruismul nu este doar benefic pentru societate, ci și pentru sănătatea individuală. Studiile arată că voluntariatul contribuie la reducerea tensiunii arteriale, la combaterea singurătății și la creșterea stimei de sine. Altfel spus, a fi bun nu este doar un gest moral, ci și o investiție în propria bunăstare.
Totuși, există un revers al medaliei. În societăți colectiviste, precum Taiwanul, a fi mereu altruist devine o obligație apăsătoare, în special pentru femei. A fi o „tigroaică” – adică o femeie care își pune nevoile și ambițiile pe primul plan – este încă văzut ca un defect. Huang, crescută în această cultură, mărturisește că a învățat abia după mutarea în SUA și Marea Britanie să își exprime deschis ambițiile și dorințele personale.
Cultura joacă, astfel, un rol major în echilibrul dintre sine și ceilalți. În pandemie, țările cu valori colectiviste au arătat un grad mai ridicat de conformare la măsuri de protecție comunitară, precum purtarea măștii. În schimb, în societăți mai individualiste, grija pentru sine a primat adesea asupra grijii pentru ceilalți.
Filosoful Tony Milligan de la King’s College London oferă o perspectivă realistă: majoritatea dintre noi suntem „moral mediocre”. Și nu este o tragedie. Nu suntem toți Gandhi, Mandela sau Buddha. Dar putem aspira să fim mai buni, să ne exersăm altruismul ca pe o abilitate. Nu pentru validare externă, ci pentru echilibru interior și pentru a trăi în armonie cu cei din jur.
Într-o lume marcată de provocări globale, conflicte și crize morale, lecția pare clară: altruismul este în noi. Însă pentru a putea fi de folos celor din jur, trebuie să știm și când să ne punem, la propriu și la figurat, propria mască de oxigen. Altfel, riscăm ca altruismul forțat să devină o povară. Adevărata înțelepciune constă în a ști când să ajuți și când să te protejezi.
Descoperă mai multe la Radio Clasic
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
