Vine Moșul

Cine? Cinema! Vineri, 4 decembrie 2015,

în direct de la ora 11.00, la Radio Clasic

Ion Popescu-Gopo

Ion Popescu-Gopo s-a nascut in 1923, la Bucureşti si moare pe 29 noiembrie 1989, în urma unui infarct, în timp ce îşi împingea maşina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte. A fost un artist plasticromân, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omuleţul lui Gopo”, o creaţie proprie care l-a făcut celebru şi i-a adus câteva premii naţionale şi internaţionale. Actor, editor de film, scenarist şi regizor de film, Gopo s-a impus, prin creaţiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei româneşti, câştigând, în 1957, premiul „Palme d’Or” la Festivalul Internaţional de Film de la CannesFranţa, cu animatia de scurt metraj Scurtă istorie. Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinţilor săi. A debutat în presă în anul 1939, publicând caricature. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o. A urmat, în schimb, la Moscova, un curs de animaţie pe care l-a terminat. În animaţie debutează în anul 1949, alături de tatăl său şi Matty Aslan, cu scurt-metrajul de animaţie Punguţa cu doi bani. Din anul 1950 începe sa lucreze la Studioul cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii: Răţoiul neascultătorAlbina şi porumbelulDoi iepuraşiMarinicăO muscă cu baniŞurubul lui Marinică,Ariciul răutăciosGalateea, etc. Spirit inovator şi nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depăşească barierele tehnice şi modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omuleţul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omuleţul”, creaţia lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud şi schiţat din câteva linii, care interpretează însă filozofic problemele lumii contemporane. Mai târziu a mărturisit că, nereuşind să realizeze desene animate de perfecţiunea tehnică a filmelor americane de animaţie, Gopo a iniţiat o revoltă anti-Disney: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul”.

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d’or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost şi cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă istoricul de film Georges Sadoul inovaţia lui Gopo: „Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”

Însuşi Ion Popescu-Gopo declara, peste ani: „Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă.”

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obţinând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animaţie, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul şi-a abandonat pentru moment Omuleţul. El creează la mijlocul anilor in Romania anilor ’60-`70 conceptul de film-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: BalanţaPloaiaUlciorul.În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animaţie cu obiecte: mişcarea acelor de gămălie (Şi totuşi se mişcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).În paralel cu filmele sale de animaţie, Gopo abordează încă din anul 1956 şi filmul cu actori în „Fetiţa mincinoasă„. El a fost atât scenarist, cât şi regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice şi materiale din epoca, dar dezvoltand posibilitatile efectelor comice produse da gagurile absurde, parodice, ca in “Pasi spre luna”, de exemplu.

„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă nişte independenţe în mişcare, m-am simţit ca un dinozaur cu membre lungi şi neascultătoare”, afirma el la începutul anilor ’80.”

Gopo şi-a câştigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale şi science-fiction-ul, aceasta în condiţiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziţie sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Paşi spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975). Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele. Basmele sunt actualizate şi reinterpretate. Maria Mirabela (1981), de exemplu, nu e o simplă lectură a basmului Fata moşului şi fata babei, ci un musical; în Rămăşagul (1985) îşi face apariţia o zână… care se deplasează pe bicicletă ş.a.m.d. Pe lângă activitatea sa de scenarist şi regizor, Gopo a şi interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XXGalaxRămăşagulO zi la Bucureşti, dar şi în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Şahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe ţarul Petru cel Mare. În paralel, ca o recunoaştere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcţii de conducere ale organizaţiilor cineaştilor: vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie, preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (1969-1989), director al secţiei de film din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Funcţiile sale din cadrul OMS şi UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962). Ion Popescu-Gopo este cineastul român menţionat în numeroase enciclopedii cinematografice. Moartea sa a însemnat şi sfârşitul animaţiei româneşti clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

„Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat şi tonic, intercalat în forfota timpului şi a existenţei agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru şi căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeştii noştri, luaţi până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere Buftei filmele lui, pe nevăzute”, scria despre el Tudor Arghezi. 

In onoarea realizatorului au luat fiinta Premiile Gopo. Este o festivitate anuală de premiere a celor mai bune realizari din cinematografia românească a ultimului an cronologic (de la 1 ianuarie la 31 decembrie). Prima ediţie a avut loc la 26 martie 2007 la Bucureşti.

 

Elisabeta Bostan

Regizoare şi scenaristă, profesor universitar, Elisabeta Bostan este cunoscută drept regizor de filme pentru copii. Aceastora le-a dedicat cea mai mare parte din creaţiile sale cinematografice. Elisabeta a adus pe marile ecrane cateva povesti indragite si acum de tanara generatie printre care Veronica,  ecranizarea Amintirilor din copilarie sau cunoscutul serial de televiziune Fram. Nascuta pe 1 martie 1931 in localitatea Buhusi, judetul Bacau, Elisabeta s-a aratat inca din liceu pasionata de punerea in scena a pieselor de teatru clasice romanesti. A debutat in 1958 cu doua scurtmetraje documentare etnografice: Trei jocuri romanesti siDansul Closca cu puii de Aur. De-a lungul carierei s-a dedicat in special filmelor cu si despre copii.  Peliculele acestea i-au adus numeroase distinctii nationale si internationale. In 1961 a regizat primul ei lungmetraj, intitulat „Pustiul„. Ea a folosit adesea ca sursa de inspiratie in munca ei operele unor scriitori romani cunoscuti: Ion Creanga, Cezar Petrescu sau Petre Ispirescu. Activand atat ca scenarista cat si ca regizoare, Elisabeta a devenit una dintre emblemele filmului romanesc pentru copii si mentorul catorva generatii de regizori. Anul 1964 este anul in care Elisabeta se lanseaza  odata cu ecranizarea celebrelor „Amintiri din copilarie”, scrise de Ion Creanga, film pentru care a primit marele premiu si premiul special al juriului la Festivalul International al filmului pentru copii si tineret de la Gijon. Elisabeta Bostan a inclus in film sapte dintre povestirile lui Creanga: La cirese, La scaldat, Calul balan, Pupaza din tei, Badita Vasile, cu plugusorul si Caprele Irinucai. Au urmat  apoi scurtmetrajele care l-au avut ca protagonist pe Bogdan Untaru in rolul lui Naica. In 1968, Elisabeta a ales ca sursa de inspiratie o alta scriere romaneasca foarte cunoscuta: basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, scris de Petre Ispirescu, aducand astfel pe marile ecrane singurul basm cu final tragic din cultura noastra. Cel mai remarcabil proiect al ei avea sa vada lumina zilei in 1972 sub numele de “Veronica”. Aici, Lulu Mihaescu a intrat in pielea unei fetite crescute intr-un orfelinat care primeste de ziua ei un cadou de la Zana buna, interpretata de Margareta Paslaru. Refuzul copilei de a imparti cadoul cu ceilalti copii o arunca intr-o  serie de peripetii fantastice, unde invata povesti pline de talc de la Motanul Danila, Cumatra vulpe, Greierele si  Soricelul. Filmul a beneficiat si de o continuare, intitulata “Veronica se intoarce” si ea primita cu la fel de mult entuziasm de catre public. In 1976 Elisabeta Bostan reazlizeaza un alt film memorabil pentru copii, cooproductia romano-franco sovietica –Mama, inspirata dupa “ Capra cu trei iezi” de Ion Creanga, cu Mikhail BoyarskiyGeorge MihăiţăLyudmila Gurchenko, Tamara Buciuceanu. “Mama” e o feerie muzicală bine realizată, cu cântece frumoase, costume fermecătoare, decoruri frumoase. Se cântă, se dansează, se patinează cu  fast şi originalitate. Toate aceste eforturi creează o adevărată explozie de bună dispoziţie care să încânte inimile celor mici. Romanul ptr copii „Fram, ursul Polar” al scriitorului Cezar Petrescu a inspirat-o la inceputul anilor 80 pe Elisabeta Bostan sa realizeze noi filme de succes pentru copii –Saltimbancii  si Un Saltimbanc la Polul Nord, ambele aducand in centrul atentiei lumea circului si pe ursul -vedeta Fram. Aventurile lui Fram au fost mai amplu prezentate in serialul de succes Fram, indragit atat de vechea cat si de noua generatie, care are la baza filmele amintite. Printre ultimele proiecte ale Elisabetei se numara Zambet cu Soare, Unde esti copilarie?, Desene pe Asfalt si Campioana. O cariera de peste 50 de ani pe platourile de filmare si la catedra, in calitate de profesor de regie si, mai apoi, ca decan al facultatii de Film din cadrul UNATC Bucuresti, i-au adus acetei valori a cinematografiei romanesti, numita Elisabeta Bostan,  peste 40 de premii, printre care se numara trofee obtinute la Cannes, Venetia, Namur, Moscova si Milano.  Printre realizarile ei se mai numara si fondarea in 1996 a Festivalului International de Film Studentesc „CineMaiubit”, primul si cel mai important festival romanesc de acest gen, devenit o adevarata rampa de lansare pentru tinerii cineasti romani. Cele mai recente distinctii obtinute de Elisabeta au fost Premiul Gopopentru intreaga cariera, care i-a fost imnanat intr-o ceremonie fastuoasa, in 2009 si Premiul National al Academiei Romane pentru intreaga cariera.

Anunțuri publicitare