„Lucia din Lammermoor” – un adevărat spectacol „marca” Andrei Șerban

DE ANCA FLOREA

Cu mai bine de două decenii în urmă, regizorul a pus în scenă, la Paris, Lucia din Lammermoor de Donizetti, stârnind un adevărat scandal, pentru ca apoi, la reluarea după mulți ani, cu Natalie Dessay în rolul titular, să devină… un succes. Imediat după acea premieră, regizorul a sosit la Opera Națională, în vara anului 1995, debutând la teatrul bucureștean cu Oedip de Enescu, o altă producție contestată uneori vehement, despre care se vorbește și astăzi în… aceiași termeni. Dar Andrei Șerban ne-a povestit atunci, entuziasmat, despre reacția publicului parizian la montarea sa cu Lucia…

Odată cu venirea regizoarei Beatrice Rancea la conducerea Operei din Iași, Andrei Șerban a… debutat și în acel teatru liric, propunând trei lucrări foarte diferite ca factură, printre care și opera donizettiană, într-o viziune mult amplificată și „îmbogățită” pentru că, după cum el însuși declara, nu mai era încorsetat de limitările impuse în Franța în ce privește solicitarea interpreților. Am urmărit, în 2014, ambele distribuții, apreciind nu doar nivelul performant al soliștilor, ci și capacitatea – în special a sopranei – de a face adevărate acrobații în timp ce cânta partitura deosebit de dificilă, fără a afecta respirația sau cursivitatea frazei; iar sub aspect vizual era… un spectacol, încărcat, cu mișcare aproape continuă, cu personaje dure, plasate poate în contemporaneitate, într-o atmosferă stranie, captivând ochiul prin desfășurările surprinzătoare și permanent brutale – dacă mai păstra sau nu ceva din romantismul și trăirile ardente imaginate de compozitor sau chiar de Walter Scott (al cărui roman l-a inspirat pe libretistul Cammarano), este… o altă discuție. Decorul unic (semnat de Octavian Neculai), imaginează ziduri imense și austere, în interiorul cărora, ca într-o posibilă cazarmă, soldații se antrenează, fac exerciții de gimnastică, se luptă, parte urcă și coboară scările înalte (ca de incendiu) amplasate lateral, pe suporturi care, în scena nunții, devin platforme utilizate pentru sosirea lui Edgardo sau a lui Arturo, cu sfori-odgoane asemeni unor liane ce „inundă” scena, cu uși laterale (numerotate) și de fundal ce permit intrarea, cu sau fără motivație, a soldaților și a menajerelor, corul fiind plasat pe un „culoar”-balcon în partea superioară a peretelui circular, rămânând astfel doar un comentator-spectator al dramei; iar costumele (schițate de Lia Manțoc), în majoritate cazone, alătură uniforme negre amintind de gestapo, maiouri și pantaloni sport gri, rochii negre cu șorț alb în buna tradiție a menajerelor din veacul trecut, veșmântul negru – pardesie și pălării – pentru coriști, rochiile largi ale Luciei, fracul și jobenul (albe) purtate de Arturo sau cămașa roșie cu pantalon negru modern purtate de Edgardo și, desigur, sutana preotului Raimondo.

Am rememorat imaginea scenică de atunci pentru că, la mijloc de ianuarie, am revăzut-o la Opera Națională București, unde Andrei Șerban a montat Lucia păstrând aproape identice reperele versiunii de la Iași (unde continuă să figureze pe afiș). Sigur că, după anii (mulți) trecuți de la precedenta producție cu această operă la ONB (la rândul său ciudată, stranie, neagreată de public și deci retrasă destul de repede din repertoriu), publicul își dorea să reasculte superba muzică, mai ales că, în prima seară, ca și la avan-premieră, oaspete a fost celebrul tenor mexican Ramon Vargas, alături de tineri invitați, de asemenea, din străinătate. Pentru mulți, ideea regizorală a constituit o surpriză (plăcută sau nu), ceea ce s-a vădit în comentariile „de foyer” și în reacția de la final, când Andrei Șerban a fost întâmpinat cu aplauze și „buuh”-uri cum n-am prea auzit pe la noi. Urmărind derularea spectacolului, pe lângă cele deja știute (apelând la acrobați de la Circul „Globus” și la gimnaști de la „Bebgym” sau chiar de la CSA „Steaua” – soldați care dorm în paturi suprapuse, fac excerciții la inele, cal cu mânere, paralele, saci de box, saltele de gimnastică, escaladând acele scări, duelându-se -, implicându-se și balerini ai teatrului în special în „orgia” cu „femei ușoare” din „scena nunții”), am remarcat și câteva elemente „de noutate” și momente de-a dreptul hilare sau detalii cam nefirești în logica acțiunii; spre exemplu, la deschiderea cortinei, câteva „servante” spală podelele cu perii care fac un zgomot oribil (o nouă „găselniță”), asemeni fluierului strident și agresiv folosit de Normano pentru a-i mobiliza pe soldați, apoi, în „scena nunții”, Edgardo apare pe acea pantă, este „atacat” de Enrico, amândoi se înfruntă cu spadele dar… rămân ca în stop-cadru cât timp cântă în celebrul sextet, tânărul îndrăgostit fiind amenințat cu un întreg arsenal de puști și pistoale de către soldații care stau de asemenea nemișcați; și pentru că s-au „deschis” câteva „salturi” de obicei tăiate din partitură (la noi), Edgardo este apoi „prins” și împins-presat de vreo 10 musculoși cu două bare alb-roșu, el cântând însă nestingherit, cu ochii la dirijor, după care pleacă… supărat. Trecând peste multe altele (precum faptul că, înainte de a citi scrisoarea falsă pe care Enrico i-o dă… în vârful baionetei, Lucia afirmă că e distrusă de trădarea iubitului și… abia apoi deschide epistola, sau că Arturo o silește pe Lucia să intre într-un cort alb… nupțial închis și păzit la intrare de un soldat, dar Raimondo vine din culise aducând hainele însângerate ale soțului ucis, povestind ce s-a petrecut – cum a văzut ce se întâmplase în cortul în care… nu avea cum să intre și deci cum a luat acele haine, purtate ulterior insistent prin scenă, în vârful unei puști, ca pe un trofeu, deși Arturo era, de fapt, o victimă – e un mister…), în tabloul final, ce se petrece tot în acel cadru, într-o lumină verde (de altfel întreg jocul de lumini este, realmente, de mare efect), la apariția cortegiului funerar, însoțind catafalcul Luciei, coriștii vin (tot „la balcon”) cu umbrelele deschise, închizând-le pe ultimele acorduri – de ce, nu prea știu. Cât despre faptul că preotul Raimondo încearcă figuri de skanderberg, participă la „jurământul” făcut pe… patul puștii împreună cu Enrico și Normano pentru a o determina pe Lucia să accepte mariajul cu Arturo, iar după acea căsătorie ciocnește paharul de vin al… victoriei…

Sub aspect muzical, aș începe prin a remarca, la premieră, evoluția excelentă a orchestrei, cu solo-uri bine susținute la harpă, flaut sau violoncel, cu o paletă de nuanțe și culori adaptată stilului donizettian, susținând și însoțind cu rigoare soliștii și corul – care de asemenea a cântat impecabil (pregătit de Daniel Jinga) -, sub bagheta lui Marcello Mottadelli, coordonând eficient relația fosă-scenă, adaptându-se rapid tempo-ului mai lent impus uneori în special de tenorul oaspete. În rolul Lucia, soprana Venera Protasova (notată din Rusia, deși s-a născut în Tadjikistan, unde a și studiat) a etalat un glas destul de banal, dar condus cu o frazare frumoasă, cu sensibilitate și expresivitate, rezolvând cu acuratețe și muzicalitate coloraturile și acutele dificile, performanță remarcabilă mai ales în condițiile mișcării agitate, regizorul cerându-i, și de această dată, să alerge, să se cațere periculos pe acele scări, să utilizeze paralele de gimnastică, să se târască pe sub… diverse,  să se dea într-un leagăn sau în balansoar, să se ude cu apa unei… cișmele etc. – și totul în timp ce cântă pagini pe cât de cuceritoare, pe atât de solicitante. Dorința de a conferi cu o anume logică și coloraturilor a determinat însă, în „aria nebuniei”, o zguduire rapidă, repetată și aproape comică a unui topor aruncat într-un fel de grămadă de „paie”, iar la finalul ariei, eroina a rămas suspendată (periculos) în partea de sus a scării, în lumea ei de fantasme sau în moarte, într-o atitudine spectaculoasă în sine, deși nu este foarte clară ca semnificație. Partener i-a fost Ramon Vargas, tenor a cărui voce cu inflexiuni baritonale nu mai are nici strălucirea și nici mobilitatea cerută de rolul Edgardo, în schimb emisia ciudată și dificultatea în acut (generând și „ruperea” unor sunete în ultimul tablou) i-au pus probleme serioase, pe lângă faptul că (așa cum l-am văzut și la Scala, în urmă cu un deceniu) se rezumă la un minim de gesturi, rezolvând schematic indicațiile regizorale, cântând de fiecare dată cu ochii la dirijor. Sigur că, în sine, invitarea sa la ONB a fost un demers cu mare impact la publicul care astfel l-a ascultat „pe viu”, dovadă fiind aplauzele și ovațiile entuziaste cu care a fost răsplătit, în ciuda neîmplinirilor vizibile. În Enrico, baritonul Valdis Jansons din Letonia, deși cu un timbru liric plăcut, nu a convins nici vocal (având, chiar în aria din tabloul I, serioase carențe în pasaj și acut), nici ca prezență și implicare scenică, lipsindu-i  nervul și anvergura personajului, rămânând extrem de șters, spre deosebire de basul georgian Ramaz Chikviladze (pe care-am apreciat și în Don Basilio din recenta producție cu Bărbierul din Sevilla), care a impresionat din nou prin calitatea specială a glasului amplu, generos, bine condus, cu o tehnică solidă, impunându-se și ca apariție în preotul Raimondo – sinceră să fiu, tind să cred că s-a detașat clar din întreaga distribuție. Tenorul Andrei Lazăr a creat un Arturo elegant, plin de el, zâmbitor și superficial, cântând cu o voce plăcută, cu aplomb și cu expresia cerută de rolul realizat într-o manieră excelentă ca… prototip, în timp ce tenorul Valentin Racoveanu a creionat un Normano intrigant, milităros, iar mezzosoprana Sorana Negrea a fost corectă în Alisa, mai curând o „Freulein” aspră decât o confidentă a Luciei.

În cea de a doua seară, aceeași soprană a evoluat pe coordonatele deja știute, dar în compania soliștilor noștri, care s-au impus prin calități ce au condus la ridicarea spectacolului la un nivel aș spune – fără nicio rezervă – superior „formulei” anterioare. Pentru că tenorul Florin Guzgă, având și experiența premierei ieșene, beneficiind de un glas de mare frumusețe și strălucire, incisiv și metalic, cu date naturale remarcabile, precum și de o prezență scenică ideală pentru Edgardo, a încântat cu adevărat (micile incertitudini în acut rămânând în plan secund); pentru că baritonul brașovean Adrian Mărcan este, la rândul său, parcă făcut pentru Enrico, vocea sa penetrantă, cu un relief percutant foarte bine conturat, cu o frază generoasă, acut sigur și duritatea specifică „eroului negativ”, dar și carura elegantă și mișcarea perfect încadrată în datele personajului (făcând chiar și exerciții la inele!), au avut ca rezultantă un Lord Ashton impozant, dominator și… cuceritor; pentru că tenorul Liviu Indricău, debutând în Arturo, a convins încă o dată că timbrul său (de asemenea) metalic, pătrunzător, atrage imediat atenția, mai ales când este completat de o expresie adecvată, propunând însă un alt tip de „dandy”, mai puțin rasat dar jovial, amuzat parcă de tot ce i se întâmplă, rezolvând și relația brutală cu Lucia în limite credibile; în Raimondo, basul Horia Sandu s-a străduit să aducă și momente mai estompate ca intensitate, în special în dialogul cu Lucia, alternând cu cele care i-au pus în evidență și vocea de bas veritabil și modul de a cânta curat dar destul de monocrom, în timp ce tânăra mezzosoprană Florena Radu (de la Iași, încă studentă) a surprins plăcut prin glasul profund, atent condus, iar tenorul Valentin Racoveanu a redevenit Normano. Cu același dirijor în fosă, dând intrări precise, cu o gestică simplă și clară, relaționând permanent cu soliștii și corul (și de această dată excelent), a asigurat și „curgerea” orchestrală omogenă, cu o sonoritate densă și echilibrată, deși în cel de al doilea spectacol au existat și „patinări” în raport cu scena, dar și câteva impurități în special la alămuri, trădând poate o anume relaxare după emoția și concentrarea premierei. Iar reacția publicului a fost pe măsura reușitelor artistice, soliștii și întreg ansamblul fiind răsplătiți cu explozii de aplauze și la scenă deschisă și „la față de cortină” și, desigur, la final, când s-a simțit plăcerea cu care melomanii (și nu numai) au ascultat și au apreciat fiecare secvență în parte, dar și „imaginea” unei echipe în care interpreții au înțeles „cine sunt”, intrând în „pielea” personajelor, construind astfel o derulare convingătoare a acțiunii, întrupând eroii așa cum i-a gândit regizorul, purtând însă și amprenta propriei lor personalități – și cred că tocmai acest aspect a favorizat o anume naturalețe în rol, fără emfază sau îngroșări, fără ostentație sau ceva artificial în comportament -, evident, totul adaptat viziunii generale a unei producții care în plan muzical-interpretativ a fost, în ambele reprezentații, la cotele unui real „eveniment” (cu rezervele la care m-am referit), iar ca abordare regizorală poate a șocat, poate a dezamăgit, poate a plăcut, dar cu certitudine… a fost și este „un spectacol”…

onb2017-lucia-protasova-neb

 

                                                                          

Anunțuri publicitare