După valul de premiere, un val de reluări

DE ANCA FLOREA

Spre finalul stagiunii Operei Naționale București, se conturează, retrospectiv, o structură aparte în concepția repertorială, primele luni aducând o avalanșă de evenimente cu totul speciale, în care s-au regăsit și oaspeți din galeria „celor mari” pe plan internațional – fie în gale fastuoase, de operă sau de balet -, fie în premiere ce s-au succedat lunar, alternând, firesc, producții lirice și coregrafice, pentru ca apoi să înceapă „serialul” unor reluări de mare atractivitate.

Astfel, publicul a urmărit noile montări cu operele Bărbierul din Sevilla de Rossini, Lucia din Lammermoor de Donizetti sau Bal mascat de Verdi, precum și baletele Amorul vrăjitor și Tricornul în „Seara De Falla” sau Romeo și Julieta de Prokofiev, în timp ce Lacul lebedelor de Ceaikovski revenit pe afiș, dar  cu modificări și… adăugiri destul de consistente făcute, desigur, chiar de către coregraf.

Pe de altă parte, s-au readus „în circuit” lucrări puse în scenă în anii trecuți, binevenite pentru diversificarea „ofertei” unui teatru care, cândva, rula 60 de titluri, reduse la 11 în urmă cu doi-trei ani. Spre bucuria spectatorilor, au fost reluate numeroase opere îndrăgite de orice meloman – Elixirul dragostei de Donizetti, Don Giovanni și Cosi fan tutte de Mozart, Rigoletto și Aida de Verdi, Madama Butterfly de Puccini, Fidelio de Beethoven -, dar și O scrisoare pierdută de Dediu -, iar printre balete Bayadera de Minkus, Corsarul și recent Giselle de Adam.  

Firesc, și atracția unor asemenea reluări a fost cu totul deosebită, publicul care a umplut sala de fiecare dată fiind cea mai bună dovadă a faptului că selecția a fost bine gândită, însăși opțiunea de a readuce în circuit creații ce ar trebui să se regăsească pe orice afiș al unui teatru care se respectă și îi respectă pe cei dornici să le (re)descopere pe scena bucureșteană fiind demnă de laudă. Spre exemplu, am asistat la reluarea operei Rigoletto, în versiunea regizorală semnată de Stephen Barlow în 2014, păstrându-și nealterate datele ce țin de mișcarea scenică și, desigur, de cadrul scenografic realizat de Yannis Thavoris, într-o derulare alertă, logică, densă, având și câteva „îngroșări” sau excese de un gust discutabil, dar și „recitiri” pornind de la plasarea acțiunii într-un Chicago al anilor '30, duritatea mafiei și petrecerile cu accente vulgare sau chiar macabre punându-și amprenta asupra relațiilor dintre personajele tratate într-o cheie „mai altfel”. Baritonul Lucian Petrean a reeditat succesul de la premieră în rolul titular, etalând din nou glasul amplu, generos și calitativ, condus cu o frazare atentă, având deopotrivă căldură și incisivitate, subliniind prin accente bine „punctate” trăirile personajului care, departe de bufonul imaginat de autor, are mai curând trăsăturile unui cinic înrăit de lumea în care trăiește, frământat, revoltat și chinuit, găsind în dragostea sa pentru Gilda un refugiu marcat însă de angoase și reacții aproape brutale. Probabil că neatenția a făcut ca, în actul III, după „farsa” celor care i-au dat pantalonii jos, Rigoletto continuând să cânte astfel celebra arie, solistul să întârzie să se îmbrace, intrarea Gildei găsindu-l în acea postură, retrăgându-se deci pentru a-și aranja ținuta, în loc să fie alături de fiica sa pentru a o proteja. Important este faptul că, sub aspect vocal, este un interpret stăpân pe mijloacele sale de expresie ce dublează sau împlinesc un glas care convinge și place, iar în plan scenic reușește să contureze rolul pe coordonatele cerute de regie, într-o manieră credibilă. Soprana Veronica Anușca a reluat, după mulți ani, partitura Gildei – rol cu care debutase,  pe scena ONB, în urma câștigării Premiului I la Concursul „Maeștrii artei lirice” din 2011, fără a mai fi solicitată până în actuala stagiune -, cântând și acum cu precizie și acuratețe, beneficiind de o voce robustă, egală în registre, cu acut sigur și percutant (având însă o ezitare în finalul ariei), urmărind cu atenție evoluția eroinei care totuși nu a avut sensibilitatea și inocența cerute chiar de text și de scriitura muzicală. Dacă la prima sa apariție în rol (în vechea montare) păstrase acele date caracteristice tinerei fete, de această dată nu am înțeles de ce a fost mai curând capricioasă, cu gesturi agasate, gesticulând, bătând nervoasă din picior, trântindu-se pe scaun, trăgând apoi de tatăl său pentru a-l convinge să-l ierte pe Duce, reacții ciudate, contrastând însă cu… calmul său în clipa răpirii sub amenințarea pistoalelor și, ulterior, în încremenirea pe scaunul de care era legată. Finalul a adus un plus de căldură, aspect care ar trebui să însoțească permanent parcurgerea vocală corectă pentru a împlini un personaj mai „umanizat”, nu doar „cerebral”. Invitat din Bulgaria, tenorul Mihail Mihailov a etalat un glas plăcut, rotund și bine condus, dar fără anvergură și relief, în prim arie fiind chiar greu de auzit, tenorul Andrei Lazăr eclipsându-l total prin intervențiile lui Borsa; total neimplicat în plan interpretativ, a rezolvat corect duetul cu Gilda, poate și aria din actul III, văduvită însă de acută, cabaletta fiind mai curând fredonată, pentru ca în ultimul act să susțină îngrijit secvențele diverse, inclusiv temuta arie, fără a avea strălucirea așteptată. Pentru rolul Maddalena a fost invitată mezzosoprana clujeană Liliana Mattei-Ciucă, punându-și în valoare materialul vocal rezonant, cu tente învăluitoare, adecvate personajului cu alură de vampă, dar poate prea subliniat ca intensitate în contextul general, basul Horia Sandu a reapărut în Sparafucile în nota bineștiută, mezzosoprana Adriana Alexandru a conturat o autentică Giovanna, basul Marius Boloș a fost un Monterone destul de placid, deloc disperat sau răzbunător, mai curând resemnat, baritonul Vasile Chișiu a debutat în Marullo, iar soprana Andreea Novac în Contesa Ceprano, atrăgând atenția prin claritatea liniei vocale, fie și în cele câteva replici, secondată de baritonul Daniel Filipescu în Conte; în schimb, soprana Claudia Caia a reușit să agaseze prin vocea dezagreabilă și agresivă în scurta intervenție a Pajului (de ce a fost solicitată să colaboreze fie și într-un rol episodic, sincer nu înțeleg), iar Adrian Strezea a fost Ușierul. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a evoluat, ca de obicei, cu aplomb, sonoritate rotundă și mai ales expresivă, jucând, de asemenea, cu implicare în mișcarea solicitantă în special în scenele de petrecere împinse spre o vulgaritate accentuată. La rândul său, orchestra a cântat cu acuratețe, destul de nuanțat, iar la pupitru, Vlad Conta a coordonat relația fosă-scenă cu o gestică fermă, nereușind să evite însă decalajele sau dezechilibrele destul de frecvente. Privit în ansamblu, în ciuda rezervelor pe care le-am punctat, spectacolul a constituit un real succes, deopotrivă în plan muzical și scenic, aplaudat îndelung de publicul ce invada sala, dornic să reasculte cuceritoarea muzică în interpretarea unor soliști care, în general, au confirmat așteptările, răsplătiți la final cu ovații entuziaste.

Două săptămâni mai târziu, o altă reluare mi-a atras atenția – baletul Giselle -, readus după ani de absență în varianta adaptată de Mihai Babușka după coregrafia clasică imaginată cândva de Coralli și Perrot, montare prezentată în premieră în 2 mai 2009, în scenografia semnată de Adriana Urmuzescu. Demn de remarcat este faptul că și atunci, și acum, în fosă s-a aflat Ciprian Teodorașcu, iar în distribuție s-au regăsit, în ambele momente, Ovidiu-Matei Iancu în rolul Albert, Vlad Toader – trecând însă de la Prietenii lui Giselle la Hans, Mihaela Soare abordând inițial personajul Zulma, devenind apoi Myrtha, în timp ce Antonel Oprescu a rămas același Conte. De asemenea, la noua producție fuseseră asistenți de coregrafie Corina Dumitrescu, Petruța Almosnino și Gabriel Opincaru, lucrând acum ca maeștrii de balet soliști împreună cu Bianca Fota, Gigel Ungureanu și Laura Blică-Toader. Merită subliniate aceste aspecte pentru a reliefa o anume continuitate sau, în unele cazuri, o evoluție de la un rol la altul, probabil un atu în plus pentru păstrarea viziunii unitare a producției la distanță de opt ani. Desigur, în perioada în care a figurat în repertoriul curent al ONB, numeroși balerini au abordat personaje de prim plan, parte apărând și de această dată în rolurile respective, alături de colegi care, în majoritate, debutau în partituri din cele mai diverse și, în principiu, ofertante. Astfel, Cristina Dijmaru a redevenit sensibilă Giselle, expresivă, grațioasă și capabilă să treacă de la o stare la alta cu o sinceritate cuceritoare, trăind cu intensitate fiecare clipă, plină de voioșie și candoare, îndrăgostită sau disperată, rezolvând scena nebuniei cu credibilitate și cu un dramatism păstrat în limitele unui firesc aparte; iar tehnica sa performantă a susținut demersul interpretativ fără vreo intenție demonstrativă, prioritară fiind conturarea eroinei în datele ei definitorii. Partenerul său, Ovidiu-Matei Iancu, parcă mai implicat ca altădată (în special în actul II), a avut și prestanță și anvergură pusă în evidență în special prin săriturile spectaculoase care i-au adus mereu aplauze la scenă deschisă, deși în primul act a rămas destul de rezervat în atitudini și reacții, privind detașat și disperarea tinerei fete și sfârșitul ei tragic, reacționând patetic abia ulterior, semn că intensitatea reacțiilor interioare nu constituie nici acum punctul său forte. Pentru prima oară în Hans, apreciatul Vlad Toader a parcurs rolul destul de schematic, aspect surprinzător pentru un balerin recunoscut prin capacitatea de a creiona personaje puternice, dar… de factură cu totul diferită de linearul pădurar interpretat în acea seară. La rândul său, Mihaela Soare a fost, în debut, Myrtha, rol construit cu rigoare și acuratețe a desenului coregrafic și a tehnicii sigure, dar și cu o anume răceală poate adecvată Reginei Ielelor, căreia așteptam să-i confere și o forță dominatoare specifică unei zâne răzbunătoare. Excelenți au fost însă Remi Tomioka (în debut) și Bogdan Cănilă în cuceritorul Pas de deux al Prietenilor, având și charismă și farmec juvenil și, desigur, capacitatea de a entuziasma în arabescurile și salturile de efect ce abundă în acele secvențe mult aplaudate de publicul extrem de numeros; sincer, nu am înțeles de ce au fost singurii care au venit la rampă, după fiecare variație sau duet, pentru a răspunde ovațiilor spectatorilor, rupând astfel cursul acțiunii. Dacă Bianca Stoicheciu a reluat rolul Mona, Akane Ichii a fost pentru prima oară Zulma, ambele aducând delicatețe și o bună relaționare în raport cu Myrtha și cu ansamblul balerinelor în care s-au și integrat cu eleganță și rigoare, iar în actul I au debutat deopotrivă Virgil Ciocoiu în Wilfried, Lăcrămioara Proca în Bertha, Gloria Barbu în Bathilde. De-a lungul întregului spectacol, corpul de balet – desigur, în special grupul de fete – a dovedit o formă și o pregătire remarcabilă, având și omogenitate și sincronizare și expresivitate adecvată, fie plină de tinerețe în primul act, fie cu o anume transparență în actul secund, adaptându-se atmosferei contranstante, căreia i-au asigurat un plus de culoare, poate și pentru că au lucrat cu (aceeași) Corina Dumitrescu, dar și cu Raluca Ciocoiu și Florin Mateescu. Micile dezechilibre sau ezitări ale unor soliști au trecut aproape neobservate, impresia generală fiind a unui spectacol pus la punct, curat și atractiv, chiar dacă, sincer, în special în actul I aș fi așteptat o desfășurare strălucitoare, plină de viață, cu mai puțină pantomimă, iar în actul II o aură de poezie, romantism și inefabil, ceea ce s-a realizat doar în parte. În ce privește demersul orchestral, sub conducerea lui Ciprian Teodorașcu – de multă vreme specializat în dirijarea baletelor -, a urmărit cu atenție și eficiență evoluția balerinilor într-o curgere fluentă și bine gradată, cu o paletă de nuanțe adecvată și intervenții solistice… amalgamate, de la vioara și harpa foarte bune la violoncelul cu sunet frumos dar cu destule „scăpări”, până la suflătorii care, în special în partea a doua, au avut nefiresc de multe imprecizii și chiar chix-uri care… nu au mai avut cum să treacă neobservate. La final, aplauze și ovații au răsplătit, pe bună dreptate, reluarea unui balet mult așteptat de public, beneficiind de o prezentare îngrijită și agreabilă, cu o distribuție omogenă și unitară în plan valoric, din care desigur s-a detașat cuplul central… în care excelentă a fost, din nou, Cristina Dijmaru.

Așa cum subliniam, după avalanșa premierelor și a galelor-eveniment din primele luni ale stagiunii, a venit rândul reluării unor producții de certă calitate, opere sau balete îndrăgite de public, asigurând astfel și recuperarea unor titluri obligatorii pe afișul unui teatru de primă linie, dar și o diversificare repertorială binevenită, prilejuind totodată numeroase debuturi (în general) interesante și de bun augur.  M-am referit însă doar la cele pe care le-am urmărit în luna mai, regretând că, din varii motive, nu am asistat la toate reluările programate, de asemenea așteptate de spectatori, dovadă elocventă fiind faptul că biletele s-au epuizat cu multă vreme înainte de data respectivă, ceea ce… e semn bun.

[URISP id=6673]