Noutăți mozaicate la Opera Națională

DE ANCA FLOREA

Luna martie a adus, la Opera Națională, câteva repere interesante, în parte cu încărcătura evenimentului, astfel încât, după premiera coregrafică Romeo și Julieta au urmat, în 10 zile, cel puțin patru spectacole de operă care au atras un public extrem de numeros, nu doar pentru frumusețea muzicii, ci mai ales pentru că distribuțiile includeau fie tineri debutanți, fie chiar oaspeți de anvergură internațională, ceea ce desigur, nu trebuia ratat.

Astfel, în Lucia din Lammermoor de Donizetti a apărut, în fine, o soprană „de pe la noi” – Veronica Anușca -, pe care melomanii avuseseră prilejul să o asculte la ONB, în urmă cu ani, în producții ale SEOB și, pe scenă, în Rigoletto (invitată să susțină rolul Gilda ca laureată a Concursului „Maeștri ai artei lirice” organizat, la acea vreme, de către Operă). În sfârșit, a revenit acum pentru a aborda personajul central din opera donizettiană (cunoscând în detaliu și regia complicată, lucrând cu regizorul Andrei Șerban în repetițiile premergătoare premierei), constituind, pentru mulți dintre cei care umpleau sala până la refuz, o adevărată revelație, etalând un glas calitativ, bine condus, cu siguranță și expresivitate, rezolvând și coloraturile dificile cu rigoare și suplețe, având și egalitate de registre și acut strălucitor, reliefând trăirile eroinei deopotrivă sub aspect vocal și scenic, fără ca mișcarea permanentă (implicând alergări, urcări și coborâri pe scări abrupte, cântul în poziții ingrate) să-i afecteze frazarea sau respirația. A fost o Lucia credibilă, parcurgând cu dezinvoltură partitura plină de „capcane”, reușind să transmită stări și reacții diverse cu o expresivitate vocală remarcabilă, relaționându-se firesc cu partenerii de scenă, aspecte care i-au adus aplauze și ovații entuziaste și după fiecare arie sau duet și, desigur, la final. O altă surpriză extrem de plăcută a fost reîntâlnirea cu tenorul Călin Brătescu, după o absență… nemotivată din „circuitul” ONB unde… nu a mai fost invitat, chiar și de această dată preluând rolul Edgardo pentru a înlocui, în ultima clipă, solistul anunțat inițial; dar l-am regăsit la fel de profesionist ca întotdeauna, adaptându-și glasul la cerințele scriiturii bel-canto cu inteligență și cu știința subtilităților de ordin tehnic, având și căldura și implicarea cerută în conturarea romanticului îndrăgostit, o frazare elegantă și o nuanțare adecvată fiecărui moment în parte, rămânând permanent „în rol”, melomanii răsplătindu-l, de asemenea, cu aplauze prelungi, meritate din plin. Sper să îl reascultăm cât de curând la ONB, nu doar în situații neprevăzute, ci programat constant în stagiune. Baritonul Cătălin Țoropoc a cucerit din nou prin timbrul de invidiat și acutuș sigur, prin incisivitate și anvergură, elemente potrivite personajului Enrico – dur, destul de „milităros”, fără prea multe rafinamente -, dându-i astfel posibilitatea să cânte mereu în forță, deși sper să adauge, în timp, și o manieră interpretativă mai variată. O reală plăcere a fost și reîntâlnirea cu basul georgian Ramaz Chikviladze, care ne-a cucerit încă de la prima sa apariție la noi, în Don Basilio, abordând apoi rolul Raimondo și la premiera cu Lucia…, în care și acum a încântat prin frumusețea materialului vocal, pus în valoare printr-o linie a cântului echilibrată și bine dozată, subliniind prin accente și detalii de expresie sensul fiecărei intervenții, construind și ariile cu sobrietate și o încărcătură ce s-a regăsit cumva și în masivitatea prezenței sale scenice impunătoare. Le-au fost alături tenorii Liviu Indricău (Arturo) și Valentin Racoveanu (Normano), mezzosoprana Sorana Negrea (Alisa), reluându-și rolurile pe coordonate deja bineștiute, iar corul (regătit de Daniel Jinga) a sunat impecabil, rămânând o prezență pregnantă, chiar dacă regia îl plasează invariabil în balconul semi-circular, deci în plan destul de îndepărtat, mișcarea fiind practic inexistentă. În fosă, orchestra a evoluat cu acuratețe, realizând o paletă coloristică variată, cu solo-uri foarte bine creionate, iar Marcello Mottadelli a dirijat cu fermitatea celui care dorește să controleze orice sunet, impunând tempi sau intensități orchestrale mai mult sau mai puțin raportate la demersul vocal, acoperit uneori de desfășurările instrumentale; dar privit în ansamblu a rezultat un spectacol omogen, unitar și în ce privește distribuția, astfel încât am plecat cu sentimentul că am asistat la o seară specială.        

Același dirijor – deopotrivă coordonator artistic muzical al teatrului -, care ne-a obișnuit cu prezența sa la pupitru cu prilejul oricărui concert sau spectacol special, a revenit apoi pentru o altă creație celebră din repertoriul italian – Traviata de Verdi -, marcând prima apariție a renumitei soprane Sumi Jo pe o scenă românească, cei ce știau că, timp de trei decenii, a cunoscut consacrarea în roluri lirico-lejere, fiind destul de surprinși să constate opțiunea sa pentru o lucrare ce solicită – cel puțin în principiu – o voce lirică (mai) plină. Sigur că sala a fost asaltată, ca la un eveniment autentic, publicul descoperind o Violeta charismatică, mignonă, degajată în mișcări și atitudini, cu un glas agreabil, defavorizat însă de o emisie ciudată și mereu schimbătoare, confruntându-se cu probleme de intonație (aproape permanente), secvențele de coloratură rămânând incerte, într-un desen neclar, acuta finală a ariei din actul I fiind destul de „chinuită” (gestul „mâinii la ureche”, repetat adesea, trădând tocmai intenția de a se controla în momente de nesiguranță), spre întristarea tuturor melomanilor care se așteptau tocmai la fiorituri strălucitoare și acute spectaculoase. Dar am apreciat finețea unor nuanțe estompate, interpretarea autentică, subliniind trecerea de la o stare la alta, cu sensibilitate și o implicare destul de rezervată, elemente care s-au remarcat tot mai pregnant în actele următoare, solista, scăpând de stresul generat de dificultățile primului tablou, concentrându-se cu mai multă liniște pe datele personajului care suferă, iubește ardent, se revoltă și se resemnează, culminând în aria din ultimul tablou, splendid interpretată (ceea ce nu pot spune despre lectura scrisorii), chiar mai exact și ca intonație. Am avut astfel o imagine a unei soprane care „se simte” că a avut o cotă internațională, artistă care știe cine și cum este eroina întrupată, apelând la întreaga sa experiență pentru a rezolva cât mai eficient o partitură cântată, în acea seară… pentru a doua oară, după debutul din 2007! Din păcate, partenerul său, tenorul italian Valter Borin a rămas departe de tot ce ar însemna „cânt frumos”, evoluând incredibil de dezordonat, improvizatoric, părând adesea că este un amator „cu voce”, manierist, „sub ton”, preferând sonoritățile mereu în forță, chiar și în duetele cu soprana care… cânta în piano; deși are o „carte de vizită” bogată, nici atitudinea scenică lipsită de prestanță, generând adesea ipostaze hilare, nu lăsă se bănuiască faptul că a apărut în numeroase producții prin lume. Și am aflat cu stupoare că, de fapt, se află la București pentru a pregăti noua montare cu Bal mascat ce se va prezenta în 8-9 aprilie; chiar dacă, printr-o minune, în Riccardo ar avea o abordare scenică onorabilă, felul său dezlânat și aproximativ de a susține partitura vocală nu se poate schimba, deci… sper totuși să nu trebuiască să-l (re)ascult peste câteva zile… Cine l-a recomandat și cui îi place este o altă discuție… În Germont, baritonul Ștefan Ignat a demonstrat că, în anumite condiții… de conjunctură, poate parcurge rolul corect, desigur ca întotdeauna agresiv, rigid,  optând, la rândul său, pentru etalarea penetranței excesive a glasului care se confruntă de multă vreme cu frecvente detimbrări și distonări dar… ce importanță are?!… Până și în clipele în care Violeta se stingea, expunând pe un fir de voce sentimente și gânduri, tenorul și baritonul o secondau… în forte!… În rest, soliștii care au alcătuit distribuția numeroasă – Sidonia Nica (Flora), Valentin Racoveanu (Gaston), Cristina Eremia (Annina), Daniel Pop (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), precum și coriștii Florian Ioniță (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul) Adrian Ionescu (Servitorul) și-au reluat cu acuratețe rolurile, corul având și omogenitate și densitate și suplețe și strălucire, făcând față până și tempo-urilor năucitoare impuse de dirijor, jucând de asemenea în nota cerută de regie, orchestra sunând din nou bine, răspunzând cu promptitudine cerințelor lui Mottadelli care, încă o dată, a demonstrat că vrea un control absolut, chiar dacă, poate, soliștii ar dori o tratare mai flexibilă. Nu știu dacă, în asemenea condiții, aura evenimentului a existat cu adevărat, dar cu certitudine Traviata impresionează și captivează prin superba muzică, iar faptul că un nume de anvergură a figurat pe afișul ONB reprezintă, în sine, un punct demn de remarcat și de aplaudat, deși Sumi Jo a ajuns la noi la sfârșit de carieră, într-un rol care o dezavantajează.     

Serile de interes au continuat însă în week-end, avalanșa de public confirmând tocmai faptul că noutățile sau reîntâlnirile cu soliști tineri sau cu oaspeți (și) de peste hotare rămân atractive pentru iubitorii operei. Una dintre cele mai îndrăgite creații pucciniene – Boema – a adus, de această dată, debuturi în mai toate rolurile importante, un avantaj fiind și vârsta soliștilor, apropiată de cea a eroilor întrupați,  ceea ce a determinat și o relaționare „în echipă”, aspect esențial dar… destul de rar întâlnit pe la noi în ultima vreme. În ciuda emoțiilor firești, spectacolul a fost omogen, unitar și în plan valoric, cu glasuri în general calitative, care se și potriveau în ansambluri, cântând îngrijit sau chiar frumos. Soprana Bianca Mărgean, pentru prima oară Mimi la ONB, a evoluat mult mai bine comparativ cu apariția sa în rol la Opera din Iași, în trecuta stagiune, vocea sa generoasă, cu o emisie ușor „acoperită” care îi dă o notă de maturitate în locul unei prospețimi tinerești, susținând acum cu un plus de expresivitate demersul interpretativ, conferind personajului, în primul act, o voioșie agreabilă, dar în discordanță cu tânăra suferindă imaginată de compozitor; în ultimele două acte, acutele au avut o anume stridență, dar privind în general, a cântat îngrijit și chiar convingător, iar jocul de scenă a fost nuanțat și adecvat fiecărui moment, coordonându-se corect cu partenerii. Un debut interesant a avut soprana Veronica Anușca în Musetta, rol destul de departe de structura sa, dar realizat (ca și în Lucia) fără reproș în plan muzical, adaptându-se mișcării și atitudinii unei cochete (mângâindu-l languros și totuși excesiv pe Marcello în actul II), dar apoi a creat imaginea adecvată și mai ales în concordanță cu expresia vocală sensibilă și elocventă. Basul Filip Panait a abordat personajul Colline care, pe lângă faptul că… nu a avut deloc comportamentul unui filosof, a rămas șters, parctic inexistent vocal de-a lungul întregii seri, excepție făcând aria (probabil adesea cântată încă de pe băncile școlii) rezolvată însă monocolor, fără vreo inflexiune sau un accent menit să sublinieze încărcătura acelei pagini (în principiu) de mare interiorizare; iar mersul său cu genunchii îndoiți și umerii lăsați, destul de ridicol, sper să se „remedieze” în cazul în care va mai apărea în vreun rol. Colegul său din cor, baritonul Dan Indricău, a parcurs partitura lui Schaunard mai „legat” și cu o sonoritate rezonabilă (față de precedentele sale apariții episodice), mișcându-se dezinvolt, în timp ce fratele său, tenorul Liviu Indricău, a reluat, după multă vreme și… pe neașteptate personajul Rodolfo, în care glasul său penetrant, metalic, cu acut sigur, desfășurat prioritar în forte, cu o emisie cam deschisă, s-a simțit cu siguranță mai confortabil decât în partituri de factură bel-canto, adăugând și o implicare expresivă binevenită într-un rol romantic-verist; chiar dacă uneori a supralicitat ca intensitate, alteori a „sărit” peste o intrare sau, la finalul duetului din primul act a preferat să nu „dea” acuta, publicul i-a apreciat efortul, timbrul plăcut și felul în care a construit imaginea poetului îndrăgostit și jovial deopotrivă. Apărând pentru prima oară la ONB în Marcello (rol pe care l-a abordat anterior la Constanța, deci de fapt… nu era în debut), baritonul Daniel Pop a convins că beneficiază de un material vocal frumos, cald, cu o sonoritate mai prezentă ca altădată în special în acut, dar cam „discret” în registrul mediu-grav, fiind destul de reliefat și sub aspcet scenic. Iar ansamblurile lor au fost omogene, încercând să se și joace credibil (dar destul de „cuminte”) în actele extreme, transmițând trăiri și sentimente într-o atmosferă menținută de-a lungul întregului spectacol. În dublul rol Benoit-Alcindoro a apărut basul Mihnea Lamatic, distribuția fiind completată de Adrian Ionescu (Vameșul) și Constantin Negru (Parpignol), corul a fost, și de această dată, „la înălțime”, asemeni corului de copii (pregătit de Smaranda Morgovan), orchestra a sunat dens și destul de „colorat”, cu intervenții solistice curate și câteva imprecizii la suflători, iar în fosă, dirijorul Tiberiu Soare a coordonat cu fermitate relația fosă-scenă, fără a tempera însă impetuozitățile orchestrale care uneori au „acoperit” soliștii, construind un „edificiu sonor” clar, cursiv și coerent. Dacă ariile sau duetele au fost însoțite de aplauze „cuminți”, după fiecare act și mai ales la final au devenit chiar entuziaste, însoțite de ovații menite să răsplătească o reprezentație echilibrată, cu reușite… variabile în ce privește evoluția soliștilor, într-un demers demn de apreciat, aducând la rampă tineri cu un potențial interesant, util sau chiar deosebit, ce merită, măcar în parte, încurajat.        

Duminică s-a reluat Evgheni Oneghin de Ceaikovski, publicul fiind atras deopotrivă de muzică, de dorința de a revedea excelenta montare (nealterată de vreme), dar și de distribuția în care se regăseau oaspeți ce „promiteau” surprize deosebit de plăcute. Chiar dacă în prezentarea baritonului rus Dmitri Lavrov se menționează și faptul că a susținut rolul titular din opera inspirată de Pușkin și la St. Petersburg, ascultându-l am apreciat glasul rotund și cald, frazarea elegantă și sensibilitatea discursului, cu accente dramatice doar la sfârșit, dar m-am întrebat cum a apărut pe acea prestigioasă scenă în condițiile în care… abia l-am auzit, amploarea vocală lipsind cu desăvârșire (fără vreo legătură cu afectarea auzului care, se pare, l-a marcat în acea seară). Dar tenorul Andrei Dunaev, invitat de asemenea din Rusia, a etalat, în Lenski, o voce tipic rusească, însă calitativă, pregnantă și sigură, condusă cu inteligență și expresivitate, aspecte puse în valoare în special în actul II, care i-a „revenit” în întregime. La rândul său, soprana Tatiana Lisnic, abordând din nou rolul parcă predestinat… Tatiana, a convins că glasul său robust păstrează datele pe care le-am apreciat încă din vremea în care se lansa într-o carieră internațională promițătoare, cântând (și ea) mai tot timpul în forte, chiar cu momente incisive, având însă și rare momente în piano de reală frumusețe, construind o eroină destul de voluntară și adesea revoltată, dar rece. Au jucat convingător și s-au încadrat corect în mișcarea de scenă, în relația dintre personaje, asemeni mezzosopranei Oana Andra care a reapărut în Olga cu dezinvoltură și siguranță sau basului Horia Sandu care, în aria lui Gremin, a surprins deosebit de plăcut prin cântul în piano, cu discreție și linie susținută cu atenție, într-un demers de efect; mezzosoprana Sorana Negrea a fost o Larina destul de anostă, auzindu-se doar când și când, în Filipievna nu știu de ce a fost solicitată Andreea Iftimescu, a cărei voce este destul de dezagreabilă și… oricum nu sună a mezzosoprană, iar mișcarea rămâne convențională, în Triquet, tenorul Valentin Racoveanu a fost corect dar fără umor, iar baritonul Dan Indricău a schimbat straiele parizianului din seara precedentă cu cele ale lui Zaretski și ale Căpitanului, roluri abordate cu rigoare. Corul, în secvențele generoase „presărate” de-a lungul partiturii, a sunat (și a jucat) impecabil, fie în scena „țărănească”, fie la balurile aristocratice, baletul a „executat” cu grație dansurile „de la bal” (neinspirate), iar orchestra a parcurs corect stufoasa scriitură (cu ușoare scăpări și scurte intervenții solistice nu foarte reușite), lipsind însă încărcătura romantică, respirația frazelor specific ceaikovskiene, concepția mai rece și (să spunem) rezervată, dar cu intensități ce treceau peste soliști aparținând dirijorului Iurie Florea, care ne-a obișnuit aproape dintotdeauna cu astfel de tratări „bine măsurate”, deși ar fi fost de așteptat ca muzica slavă să-i fie mai apropiată ca factură. Sigur că aplauzele s-au adresat (sau nu) diferențiat, cu „explozii” la finalul unei reprezentații în ansamblu reușite, cu o construcție bine definită, cântată îngrijit sau chiar foarte bine, cu voci de calitate și interpretări… variabile dar în limite rezonabile, cu soliștii invitați purtând amprenta experienței pe scene din lume. „Serialul” evenimentelor s-a încheiat astfel cu un real succes, chiar dacă cei care au citit noul caiet-program au aflat, pe prima pagină, că Evgheni Oneghin este o operă scrisă de… Verdi (deși pe copertă este notat Ceaikovski), constatând apoi că din enumerarea interpreților români care au dat strălucire personajelor de-a lungul timpului lipsesc nume de referință, iar baritonul Levente Molnar este trecut… în Lenski, uimindu-se totdată la vederea fotografiei Soranei Negrea în… Filipievna (în spectacol apărând de fapt în Larina) și separat, poza Andreei Iftimescu… în alt rol, în timp ce Horia Sandu apare… în recital… Adevărul este că, spre exemplu, citisem, în recomandările notate pe programul de sală din 12 matie, la premiera baletului Romeo și Julieta, că vor urma operele Lucia din Lammermoor și Traviata sau baletul Corsarul, toate… de Donizetti!! Încerc să înțeleg sistemul „copy-paste” (regăsit permanent, din păcate, și pe site-ul teatrului, generând desigur aberații și dezinformări), dar… ceea ce apare scris denotă și necunoaștere și neatenție, inacceptabile la nivelul Operei Naționale. Păcat.