Trei săptămâni – patru concerte

DE ANCA FLOREA       

De câțiva ani, ne-am obișnuit ca Orchestra Română de Tineret să ofere, lunar, câte un concert sub cupola Ateneului, desigur pe lângă cele prezentate în Festivalul de la Sinaia, în Festivalul „Enescu” sau peste hotare. Dar în luna decembrie, ansamblul a rezervat publicului un adevărat „serial” de programe din cele mai diverse, susținute la doar câteva zile distanță unul din altul.

Astfel, în ajun de Moș Nicolae, la invitația Primăriei Capitalei, ORT a urcat pe podium, de această dată cu Tiberiu Soare la pupitru, propunând, într-o Gală de Crăciun – desigur… în avans -, o combinație între muzica de operă și pagini nelipsite în asemenea seri speciale. Invitați au fost doi soliști care evoluează pe scenele lumii – soprana Anita Hartig și tenorul Teodor Ilincăi -, cântând adesea împreună în spectacole, la Covent Garden sau la Opera Română din Cluj, întâmplător sau nu în aceeași Boema de Puccini; dar acum au abordat și duetul din finalul operei Traviata de Verdi, parcurs cu acuratețe, deși mi-ar fi plăcut ca tenorul să reușească sonuri mai estompate, în piano, ceea ce, în general, pentru el fost, dintotdeauna, destul de dificil, iar în ultima vreme, trecând spre un repertoriu mult mai dramatic, devine și mai greu de rezolvat. Și parcă pentru a sublinia tendința de a aborda partituri de cu totul altă factură decât cele destinate glasului liric „plin”, Ilincăi a optat pentru ariile din Aida de Verdi și Turandot de Puccini, cea de a doua fiind totuși inclusă în concertele sale și în trecutele prezențe bucureștene, paradoxal mai „comodă” ca scriitură; este adevărat, vocea i s-a împlinit, a căpătat o culoare mai întunecată ce se adaugă „metalului” său nativ, pare că totul se desfășoară fără efort, simțindu-se însă o ușoară forțare ce nu este de bun augur. Iar soprana a ales arii din Faust de Gounod și La Wally de Catalani, repere constante în aparițiile sale în țară, punându-și în valoare timbrul generos, care a reînceput să-și „găsească” armonicele bogate și încărcătura care a impresionat încă de la debutul său, demonstrând că a învățat și „secretul” interpretării mai expresive. Era firesc să-i ascultăm din nou (și) în duetul din Boema, în care „se simt bine”, glasurile lor „potrivindu-se” timbral, iar acutele sunând… așa cum trebuie. Orchestra i-a acompaniat cu discreție și eficiență, dirijorul asigurând un echilibru corect în raport cu soliștii, precum și, în alte pagini celebre, o derulare fluentă, cu o paletă de nuanțe adecvată, dar parcă mai puțin „colorată” ca în alte seri; am aplaudat și uvertura operetei Liliacul de Strauss și Preludiu și Aragoneza din Carmen sau Farandola din suita Arleziana de Bizet, aducând farmecul ritmurilor și sonurilor cu pregnantă influență iberică, trecând apoi la Valsul de Șostakovici, puternic marcat de elemente de jazz, la Plimbarea cu sania (Sleigh Ride) de Anderson sau la Polka Sport de (același) Johann Strauss; un moment aparte în această „mixtură” a fost opusul de Paganini – Variațiuni pe o temă de Rossini -, desigur cu „trimitere” la opere rossiniene, beneficiind de tălmăcirea excelentă conferită de violoncelistul Valentin Răduțiu, sosit de la München, cucerind prin sunetul amplu și cald, prin frazarea elegantă și tehnica performantă, prin interiorizarea și anvergura cu care a construit demersul solistic. Printre instrumentiști au apărut și… simpatice „coarne de ren” roșii – accesoriu foarte „la modă” în concertele „de sezon” – și căciulițe roșii, ba chiar și fulare „sportive”, Tiberiu Soare a tot urcat și coborât de pe podiumul dirijoral (nu prea am înțeles de ce…), dorind să asigure o atmosferă de bună dispoziție, de umor și voioșie întregului program, conducând cu gesturi largi și elocvente, la care ORT a răspuns cu precizie, deși, sincer, așteptam și acel plus de strălucire cu care ansamblul și-a obișnuit (și uimit) ascultătorii încă din prima clipă. Dar poate că „de vină” a fost (și) faptul că ORT a colaborat, în acea seară, pentru prima oară cu apreciatul dirijor…

După nici o săptămână, orchestra a revenit la Ateneu, din nou sub bagheta lui Cristian Mandeal, maestru cu care lucrează încă de la înființare, onorând invitația de a evolua în tradiționalul concert „Iarna magică” organizat de către Lanto Communication în colaborare cu Centrul de Artă „Tinerimea română” de care aparține Orchestra Română de Tineret. Un aspect inedit a fost rolul de… prezentator pe care și l-a asumat dirijorul, răspunzând astfel „provocării” lansate de Dorin Ioniță, cel care, de ani buni, se implică în susținerea ORT și în realizarea multor evenimente ce au loc în acel spațiu (și nu numai); și s-a dovedit a fi o idee inspirată, pentru că astfel am aflat, spre exemplu, că formula regăsită pe podium era o structură (aproape) complet nouă a orchestrei, pentru că generațiile s-au schimbat, foști membri fiind acum concert-maeștri sau șefi de partide în ansamblurile importante din țară, în locul lor venind tineri care abia acum se formează, învață să cânte în orchestră, să se relaționeze, având, desigur, la rândul lor, pregătirea și talentul care le asigură reușita. Poate ar fi una dintre explicațiile pentru acel „ceva” care mi-a lipsit la concertul anterior, interesantă fiind acum reluarea unor lucrări, dar cu un alt dirijor, generând o posibilă comparație privind sonoritatea, expresivitatea, suplețea ORT într-o versiune sau alta. Astfel, am reascultat opusurile de Bizet, uvertura la opereta straussiană și Polka Sport, dar și suita de Anderson sau Valsul de Șostakovici, alături de uvertura la opera Coțofana hoață de Rossini, Intermezzo din Manon Lescaut de Puccini, Valsul florilor din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, Bacanala din opera Samson și Dalila de Saint-Saëns sau Dans ungar nr. 5 de Brahms, precum și piese lejere de Gimenez și Păutza sau Polca franceză de Josef Strauss. Au reapărut „coarnele de ren”, percuția a fost mult solicitată, alămurile de asemenea, s-a dorit din nou o „stare de bine” creată pe scenă și în sală, s-a cântat cu plăcere, publicul a reacționat, desigur, în special la melodiile-șlagăr, aplaudând deopotrivă interpretarea de calitate a ORT. Am remarcat însă un plus de concentrare, de atenție, a celor recent intrați în orchestră, o anume „seriozitate” care nu le-a prea lăsat loc să și zâmbească, cei cu experiență fiind vizibil mai dezinvolți, dar la fel de preocupați de acuratețea și precizia cântului. Cu certitudine, exeriența și rodajul în noua componență vor aduce curând și acea strălucire și spontaneitate prin care ansamblul încânta de fiecare dată, pe lângă omogenitate, densitate și performanță tehnic-interpretativă care s-au vădit din plin și de această dată. Demn de remarcat, la programul de sală era anexat și un CD cuprinzând „selecțiuni din concertele Lanto Communication” – volumul VII -, decupate deci din concertele prezentate de ORT în vechea componență, în perioada 2012-2015, alăturând pagini de Prokofiev, Mendelssohn-Bartholdy, Beethoven, Williams, Marcello, Doga, precum și momente din baletele ceaikovskiene Lacul lebedelor și – întâmplător sau nu – același cuceritor Spărgătorul de nuci.

A fost o perioadă extrem de aglomerată, orchestra repetând în paralel pentru concertul care, doar trei zile mai târziu, a avut loc la Catedrala Sf. Iosif, sub conducerea lui Cristian Mandeal, tinerii abrdând lucrări de Händel, Haydn, Salieri, Albinoni sau Vivaldi în compania organistului italian Giorgio Benati; o seară derulată sub auspiciile Ambasadei Italiei și a Institutului cultural italian, invitat fiind și președintele Klaus Iohannis. O experiență inedită pentru cei care, în majoritate, s-au întâlnit probabil pentru prima oară cu astfel de creații, într-o ambianță specială; „aventura” a continuat apoi printr-o monumentală lucrare vocal-simfonică, de asemenea cu o cotă de noutate și prin faptul că, în actuala formulă, ORT cânta, la Ateneu, în oratoriul Messiah de Händel și prin implicarea, destul de surprinzătoare, a corului „Preludiu” (condus, dintotdeauna, de Voicu Enăchescu), poate pentru că activează în cadrul aceluiași Centru de Artă „Tinerimea română”, al cărui manager este reputatul violoncelist Marin Cazacu, deopotrivă fondatorul Orchestrei de Tineret; iar la pupitru s-a aflat, în „premieră”, Cristian Măcelaru, sosit din SUA, de unde a selectat, pentru cvartetul vocal, soliști precum mezzosoprana Hilary Summers, tenorul Sunnyboy Dladla, bas-baritonul Garry Griffits, alături de soprana Irina Ionescu. O combinație „sui-generis”, într-o partitură pretențioasă atât pentru ansambluri, cât și pentru soliști, probabil și pentru dirijorul care a lucrat cu instrumentiștii și cu membrii coralei în vederea omogenizării nu doar ca sonoritate, ci mai ales în plan stilistic – un teritoriu „mai altfel” pentru ei, dar tentant și „provocator”, chiar și din perspectiva diversificării repertoriale. Cred însă că oportunitatea de a „ataca” partitura s-a invit cumva pe neașteptate, nefiind anunțată în programul inițial pentru luna decembrie, vorbindu-se, cu mult timp în urmă, despre un astfel de proiect în… stagiunea Radio, la care s-a renunțat ulterior. Astfel s-ar explica preluarea de către ORT, sub conducerea aceluiași Cristian Măcelaru – se pare foarte apreciat și, cu siguranță, foarte promovat în ultima vreme -, a realizării unui demers ambițios și… greu de refuzat, reușind să-l ofere publicului într-un timp extrem de scurt.

Astfel, în mai puțin de trei săptămâni, Orchestra Română de Tineret a susținut patru concerte cu un repertoriu divers și solicitant, lucrând cu trei dirijori foarte diferiți ca manieră și concepție asupra modului de tratare a fiecărei partituri în parte, efortul de a le învăța și de a le reda cât mai aproape de așteptări fiind răsplătit însă prin aplauze și chiar ovații, semn că ansamblul rămâne constant în preferințele melomanilor, care cu siguranță își doresc să se reîntâlnească, anul viitor, cu tinerii care, chiar dacă fac parte dintr-o nouă generație, se implică, la rândul lor, cu același entuziasm, în devenirea lor ca membri de cotă ai unei orchestre de elită.

 

 

                                                                  

 

 

 

 

Anunțuri publicitare