Reluări, ovații și șampanie la Opera Națională

DE ANCA FLOREA

Timp de o jumătate de veac, celebrul balet Lacul lebedelor de Ceaikovski a fost prezentat, la Opera din București, în versiunea inegalabilă a maestrului Oleg Danovski, ovaționată deopotrivă, în turnee de anvergură, chiar la „Balșoi” din Moscova, dar și în Italia, Grecia, Cuba și multe alte țări cu îndelungată tradiție în arta coregrafică.

Era o îmbinare perfectă între versiunea originală – creată de Petipa și Ivanov – și propria sa viziune, păstrând însă neatins actul II, de neuitat și regretată de toți cei care au avut privilegiul să o urmărească în interpretări adesea de referință. Din păcate, motive independente de actul artistic, de respectul pe care fi trebuit să-l acordăm Maeștrilor și capodoperelor pe care ni le-au lăsat, acea montare a fost retrasă exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani, înlocuită, în 2008, prin premiera semnată de Gheorghe Iancu, balerin de faimă internațională care, coincidență sau nu, și-a început marea carieră solistică la Opera bucureșteană chiar cu rolul Siegfried în care l-a distribuit… Oleg Danovski. Privind astfel lucrurile, era, cumva, o frumoasă „închidere a cercului”, dar maniera de abordare în noua producție a stârnit, la acea vreme, controverse majore, coregraful păstrând prea puțin din reperele „de neatins” ale originalului, dorind să recitească povestea (pe un libret propriu, plecând de la cel original) și chiar să adauge, să elimine sau să… adapteze personajele, privite prin prisma unor reformulări pe care le considera novatoare. Culmea este că, din… alte motive (extrem de) subiective, după o vreme și acea montare a dispărut din repertoriul curent al teatrului, readus, pentru scurtă vreme, în 2013, pentru ca abia acum, managerul Beatrice Rancea – conștientă de faptul că Lacul trebuie să figureze pe afiș ca… piesă obligatorie, purtând totodată în suflet nostalgia primei producții în care ea însăși a dansat cu emoție -, să-l reinvite pe Gheorghe Iancu să lucreze, cu actualul ansamblu, reluarea variantei sale.

Sinceră să fiu, păstram rezervele serioase din seara premierei, așa încât am intrat în sala Operei cu o oarecare reticență, așteptând să revăd acea foarte personală „traducere” a baletului. Numai că am avut plăcuta surpriză să constat că multe s-au schimbat, pornind chiar de la scenografie, vestita Luia Spinatelli sosind din nou la București pentru a regândi și fundalurile pictate care arată parcă mult mai aproape de… ceea ce trebuie, sugestive și adecvate fiecărui tablou în parte, dar și costumele mai vii și mai „nuanțate”, renunțând la excese și ciudățenii în favorea bunului gust și a elementelor creatoare de atmosferă. Cortineta pictată rafinat se ridică, dezvăluind ambianța „de palat” în care personaje elegante dansează, fac reverențe, „dialoghează” în spiritul apropiat baletului clasic, ansamblul și soliștii evoluează cu grație și expresivitate, un singur personaj ciudat, cu o atitudine nefirească și pași greoi, strică „întregul”, pentru că în „rolul” Majordomului se păstrează, cu încăpățânare, un… veterinar (Dan Condurache), singura sa „motivare” în peisaj (hilară, desigur) fiind, probabil, faptul că apare însoțit de doi câini pe care se pricepe să-i stăpânească. Și totuși, cred că se poate găsi un balerin cu o ținută și un mers adecvat care să ducă patrupedele reginei… Totul este mai alert, mai dens, mai puțin cenușiu ca la premieră, relația între Siegfried și al său alter-ego Deirfgeis (numele citit invers), impecabil conturată, permanent „în oglindă”, de doi interpreți care se sincronizează și se completează excelent – Ovidiu Matei-Iancu, mai expresiv și mai implicat ca altădată, depășind faza mișcărilor corecte și detașarea sa „cronică” și Robert Enache, dublând (dar nu ca o umbră) cu aplomb și precizie fiecare gest, fiecare arcuire a prințului, duetul lor fiind unul dintre punctele forte din seria contribuțiilor „originale” în partitura tradițională. Se prea poate ca tocmai succesul repurtat în prima seară cu acel moment să-l fi determinat pe Gheorghe Iancu să introducă acum, la începutul actului III, un alt duet gândit pe coordonate asemănătoare, deci perfect simetric în mișcare; dar dacă, de-a lungul poveștii”, prințul și… latura sa negativă (care-l înlocuiește pe maleficul Rotbarth) se înfruntă permanent, cu duritate, de această dată noua secvență pare o joacă în care cei doi se amuză dansând lejer – foarte bine și inspirat ca desen -, bătând chiar cu palmele în podea, mai aproape de un posibil dans rus, moment interesant și ofertant pentru interpreții care astfel realizează un exercițiu tehnic aparte, însă total străin de restul lucrării, pur și simplu „lipit” de dragul coregrafiei în sine. Evident, și muzica pe care evoluează este adăugată partiturii ceaikovskiene, beneficiind, din fericire, de intervenția generoasă a viorii soliste care, pe tot parcursul serii, a cântat cu un sunet rotund și cald, cu sensibilitate și acuratețe, asemeni violoncelului și chiar trompetei, remarcând de această dată și demersul harpei sau al instrumentelor de suflat, puse la punct, la nivelul cerut și.. așteptat.

Un alt element introdus de coregraf este implicarea Reginei-mamă, cu prezențe substanțiale, cuminând cu superbul duet cu… alter-ego-ul fiului (născând, de fiecare dată, întrebări și nedumeriri, pornind poate de la… mitul oedipian…), invitată acum, în rolul Reginei, balerina albaneză Anbeta Toromani – apariție elegantă, cu o linie și o conturare clară și precisă a mișcării, dar rece, distantă și… calculată, departe de senzualitatea cerută și atât de apreciată în versiunea inițială, fascinantă, a Biancăi Fota. O modificare am observat și în final, când Siegfried, trezit din visarea sau… somnul în care a căzut citind într-o carte despre… lebedele fermecate, se îndreaptă spre mama sa, regina, apărută în fundal, dar de această dată ea nu vine către el, ci se depărtează distantă – un alt final, o altă „citire”… Un aspect demn de subliniat este și atenuarea senzației de… adunare a păsărilor exotice la balul din actul III, păstrându-se doar sugestii de pinguini sau papagali sau poate alte zburătoare, dar costumele simplificate au devenit simpatice și cu un plus de bun gust, deși rămând fără vreo legătură cu dansurile napolitane, rusești sau maghiare, nemaivorbind despre vestita poloneză pe care, de fapt, le-a gândit compozitorul; în acest context, rochiile spaniole nu-și prea găsesc locul, chiar dacă, evident, se dansează pe ritmuri iberice, acum subliniate și prin apelarea la pantofii specifici pentru flamenco,  tinerele lovind podeaua cu… convingere – o „găselniță” care totuși nu cred că își are locul pe suportul muzicii ceaikovskiene și mai ales într-o amplă coregrafie „în poante”.

În ce privește nivelul interpretării, reluarea a oferit o surpriză deosebit de plăcută, pentru că ansamblul a evoluat cu precizie, bine sincronizat și, mai ales, cu expresivitate în conturarea ospeților balurilor sau a lebedelor, fiind vizibilă plăcerea cu care se implică, atenția cu care se corelează, dorința de a asigura și „linia mare” și detaliul brațelor și mimica adecvată. Iar soliștii și-au reconfirmat calitățile unanim apreciate, Cristina Dijmaru etalând și grație și tehnică sigură, performantă, și o plastică a corpului și zbateri ale brațelor ce transmit stări diverse, stârnind explozii de aplauze și după seria de „fouette”-uri atât de așteptate (și… numărate) de iubitorii genului și după „plutiri” pline de finețe, cucerind prin sensibilitate în Odette, o lebădă albă delicată, îndrăgostită, disperată sau resemnată, nefiind însă o adevărată Odile, lebăda neagră cerând temperament, incisivitate, reacții explozive și priviri sau atitudini de contrast prin care să reliefeze și aerul malefic al personajului și duplicitatea în relația cu Siegfried. Oricum, apare mult mai clar definit, încă de la început, simbolul „geniului rău” care, cu enorme aripi negre, o învăluie pe prințesa transformată în lebădă, pe primele acorduri muzicale, apărând din nou și pentru a o însoți pe Odile, dar împreună cu Deirfgeis care preia „fațeta răului”, apoi și în ultimul tablou, când se înfruntă cu Siegfried, încearcă să o răpească pe Odille, pierzându-se în „valurile” unei pânze negre ce-i acoperă; nu știu însă de ce era necesară și pânza neagră ce tot coboară și se ridică în fundal, așa cum nu am înțeles rostul luminilor albastre care orbesc spectatorii, plasate între „cer” și (probabil) suprafața întunecată a lacului, deși jocul de lumini în spectacol este bine realizat (Lighting designer Camilla Piccioni, Cornel Vladu). Un personaj cu pondere și impact „asigurat” în orice montare din lume – Bufonul, devenit acum… Beno  – a avut în Ryo Takaya un interpret agil, tehnic, executând salturile cu rigoare, dar fără relief, pregnanță și anvergură, în Pas de trois i-am admirat pe Valentin Stoica, Andra Ionete, Lorena Negrea, etalând, la rândul lor, tehnică (foarte buni în Variații), farmec și suplețe, primii doi revenind pe scenă și ca… Prieteni ai lui Beno, dar alături de Akane Ichii, din nou grupul Lebedelor mici a atras aplauze, deși mișcarea corectă mi s-a părut cumva mecanică (Ada Gonzalez, Kana Arai, Diana Gal, Remi Tomioka), Lebedele mari au avut linie elegantă (Akane Ichii, Gabriela Popovici, Eliza Maxim, Bianca Stoicheciu); în treacăt fie spus, balerinele din cele două grupuri au cam aceeași înălțime, deci diferența se face doar prin structura coregrafică, nefiind cu adevărat… mici și mari. În aceeași ordine de idei însă am apreciat faptul că, în ansambluri, balerinele sunt echilibrate sub acest aspect, asigurând astfel o unitate de imagine în special în prezentarea celor 24 de lebede. Și trebuie menționată apariția unor soliste și ca Mirese – la ceardaș, Akane Ichii, în spaniol, Bianca Stoicheciu și Ada Gonzale, în mazurcă, Greta Niță -, într-un spectacol deosebit de omogen, cursiv și mai ales pus la punct. În treacăt fie spus, am apreciat renunțarea la… reverențele soliștilor „la rampă” după fiecare duet sau variație, care, de obicei, întrerup firul acțiunii și „sparg” atmosfera creată – și tocmai de aceea nu am înțeles de ce, totuși, cuplul central a făcut acest gest în actul III… De asemenea, orchestra a sunat frumos, dens, cu nuanțări destul de diferențiate, deși Iurie Florea, aflat la pupitru, a impus tempi surprinzător de fluctuanți – uneori chiar de la o măsură la alta -, punând astfel la grea încercare balerinii, riscând (inevitabile) dezechilibre între fosă și scenă. Aplauze, ovații, flori, o stare de sărbătoare în sală și pe scenă, au guvernat reluarea baletului Lacul lebedelor la ONB, într-o versiune mult superioară celei de la premieră, apreciată entuziast de public, iubitorii genului răsplătind, pe bună dreptate, deopotrivă calitatea ansamblului și a soliștilor care, în acea seară, s-au întrecut pe ei înșiși, poate și pentru că, totuși dansau în „regele baletelor”…  

Întâmplarea a făcut ca, doar câteva zile mai târziu, același Iurie Florea să revină în fosă pentru prima reprezentație cu opera Nabucco din actuala stagiune, beneficiind, în rolurile centrale, de oaspeți din străinătate aflați pentru prima oară pe scena ONB, evoluând în compania unor soliști binecunoscuți, „numitorul comun” fiind amploarea glasurilor în general bune, simțindu-se în largul lor în special în momentele (numeroase) cântate în forță, mai puțin în cele „de linie” sau care cereau apelul la sonorități estompate, ridicând astfel probleme de emisie, susținere etc. În rolul titular, deși era anunțat Boris Stasenko, a apărut baritonul italian Giulio Boschetti, etalând o voce robustă, un timbru chiar frumos, cu o frazare corectă pe care (în principiu) orice italian o are „în sânge”, fără a fi completată de o suplețe a discursului sau de o gamă expresivă diversă, străduindu-se lăudabil să redea „rugăciunea” în piano, riscând astfel să se detimbreze sau să trădeze o emisie deficitară, departe de siguranța cântului său în forte, cu acute generoase și accente expresive meritorii. I-a fost parteneră, în Abigaille, soprana sud-coreeană Lilla Lee, de asemenea cu o voce dramatică „sănătoasă” și penetrantă, cu destulă egalitate în registre și ușurință în rezolvarea scriiturii infernale, vădind și o rezistență deosebită și temperament dar și, în special în final, o ușoară incertitudine determinată, și de această dată, de obligativitatea sonurilor abia șoptite care, din nou, se dovedesc a fi greu de realizat. Și totuși, partitura i se potrivește mai bine decât cea a Floriei Tosca din opera pucciniană, abordată în 3 noiembrie la Opera din Iași. În mare parte din spectacol a fost o întrecere a glasurilor „de calibru”, la intensități maxime, părând că totul este amplificat „din butoane”, și tenorul clujean Cristian Mogoșan având aceeași tentație în rolul Ismaele, tratat desigur ca personaj cu tentă eroică, dar din păcate glasul său mai „sună” doar în registrul mediu, pasajul și acutul fiind grav afectate de probleme, cred, iremediabile. La rândul său, basul Marius Boloș a avut, în Zaccaria, o evoluție meritorie, în special în prima parte, nu doar ca anvergură, ci și ca expresie și percutanță, diminuate cumva spre final, apărând, și în rugăciunea sa, aspecte ușor neconturate, cu tendința de a duce sunetele „în spate”. Mult mai temperat și, ca de obicei, detașat, bas-baritonul Iustinian Zetea a fost un Mare Preot destul de șters dar corect în plan muzical (de ce, ca preot al lui Baal, se alătură invocației către „Dumnezeul evreilor”, nu am înțeles…), mezzosoprana Sorana Negrea a susținut onest rolul Fenena, parcurgând aria cu acuratețe, riscând însă stridența în acut, soprana Andreea Novac a apărut în episodica Anna, în timp ce tenorul Andrei Lazăr a demonstrat, încă o dată, că și dintr-un rol secundar – Abdallo – se poate construi un „personaj” pregnant atât în plan vocal, cât și scenic. Este o partitură extrem de solicitantă pentru corul care, ca de obicei, a cucerit ovații în toate secvențele realizate cu omogenitate, sensibilitate și implicare reală (maestru de cor, ca întotdeauna, Stelian Olariu). Baletul a evoluat la rândul său cu rigoare, în coregrafia semnată cândva de Doina Andronache, iar orchestra a demonstrat și în acea seară că se află într-o perioadă fastă, cântând mult mai îngrijit ca sonoritate și acuratețe, din nou cu solo-uri bine conturate, planurile contrastante având strălucire sau transparență, dar și de această dată Iurie Florea a optat pentru o fluctuație sau o accelerare a tempilor care au generat, în special în primele acte, „patinări” cu risc de decalaje și în relație cu ansamblul coral și cu soliștii, deși, cel puțin în principiu, asemenea „detalii” se rezolvă la repetiții. O sală arhiplină, tentată să aplaude orice pagină reușită, cucerită de „voci” apreciate la noi direct proporțional cu intensitatea lor, a asistat astfel la o reprezentație omogenă, (din nou) unitară și echilibrată, într-o producție care, deși datează din 1987, păstrează datele unei concepții regizorale clare, gândită de Hero Lupescu pe coordonate tradiționale, în decorurile și costumele ce sugerează fastul sau, dimpotrivă, simplitatea unor tablouri bine creionate (scenografia George Doroșenco), semn că o montare „clasică” poate să reziste în timp dacă are logică și nu trădează intențiile compozitorului.

În foyer rochii elegante, costume de seară, cupe de șampanie și, după multă vreme, acea vibrație a publicului pe care nu am mai întâlnit-o de (prea) multă vreme, comentând cu pasiune cele văzute și ascultate, mulți remarcând faptul că, de la debutul stagiunii, toate repezentațiile s-au menținut la un nivel extrem de ridicat, că ansamblurile sunt foarte bine „lucrate”, că soliștii oaspeți și cei „ai casei” sunt aleși cu atenție și, până acum, nu au dezamăgit, că treptat oferta repertorială se diversifică, readucându-se în circuit producții cât mai diverse, evident în măsura în care au „scăpat” de casarea masivă și stupidă din anii precedenți. La preluarea mandatului – fie el și interimar – managerul Beatrice Rancea afirma că a găsit doar 11 titluri rulate, un număr aberant de mic pentru un teatru de repertoriu care… se respectă, anunțând că se pot recupera alte câteva. Așa s-a petrecut deja cu O scrisoare pierdută sau cu Lacul lebedelor… Se poate pune că și Carmen sau Nabucco au fost… reluări, pentru că nu se mai programaseră de multă vreme, se readuc și Traviata și Don Giovanni… Noua montare cu Bărbierul din Sevilla va fi urmată, în decembrie, de baletele Tricornul și Amorul vrăjitor de De Falla, cu decenii în urmă atât de „gustate” de.. oricine, iar pentru anul viitor se anunță noi lucrări care, din păcate, dispăruseră de ani buni de pe afișul ONB. La ieșirea din teatru, cineva constata că la mai toate spectacolele sala a fost plină (de altfel și pe site figurează, în majoritate, „sold out”); și tocmai de aceea a început, și la ONB, transmisiunea în direct, pe Internet, a unor reprezentații speciale, urmărite astfel din orice colț al lumii – cu siguranță e semn că spectatorii redescoperă că la Operă se întâmplă „ceva”…

onb-nabucco-tron-balonb2016-lac2-leb

 

                                                                            

 

 

 

Anunțuri publicitare