„Romeo și Julieta” marca Renato Zanella

de ANCA FLOREA   

Cu siguranță, există în marea literatură a lumii câteva subiecte care, de-a lungul vremii, au atras irezistibil și au stârnit imaginația altor creatori care și-au dorit să le transpună în partituri muzicale devenite, la rândul lor, celebre, acestea inspirând  apoi coregrafii adesea de referință.

Probabil cel mai tentant dintre ele se raportează la celebra piesă shakespeaneană Romeo și Julieta, care aparent este doar o poveste de dragoste derulată sub semnul rivalității dintre două familii de nobili, generând înfruntări, conflicte și, în final, tragicul deznodământ al iubirii superbe și… imposibile. Dovadă elocventă stau și montările succesive oferite pe scena Operei bucureștene, începând cu cea semnată de Vasile Marcu în 1960, urmată, în 1989, de viziunea realizată de Iuri Papko și Julamy Scott (din URSS) și, în 2001, de producția gândită de Ion Tugearu, pentru ca acum, la mijloc de martie, publicul să descopere varianta lui Renato Zanella, întâmplarea făcând ca versiunile autohtone să alterneze cu cele ale unor oaspeți de peste hotare. Un alt aspect demn de remarcat este faptul că toate au beneficiat de interpretări adesea excepționale, parte dintre soliști regăsindu-se, în timp, în diverse roluri, așa cum s-a petrecut și de această dată, într-un exercițiu deosebit de interesant atât pentru artiști, cât și pentru public.

Poate părea surprinzător, dar toate coregrafiile prezentate la noi s-au păstrat cumva în cadrul clasicului, recenta montare având, în esență, aceleași caracteristici, deși, sincer, mulți dintre cei care cunosc modernismul afișat (și afirmat) al precedentelor balete create de Zanella în special la Staatsoper Viena, se așteptau la o abordare chiar avangardistă (dacă în zilele noastre termenul nu este deja perimat…). Cu uimire și – recunosc – cu încântare, am urmărit spectacolul care, din primele clipe, m-a captat, m-a purtat în lumea „de poveste” și m-a cucerit, pornind de la cortineta argintie „prelungită” în „perdelele” franjurate ce urcă și coboară pentru a asigura trecerea de la un tablou la altul (scenograful explicând că, de fapt erau lanțuri cu multiple semnificații, părând însă mai degrabă plase-zale de efect), până și sursele luminoase cu neon împlinind acel ambient elegant, simplu și sugestiv, completat prin jocul de lumini discret și irizat (Vinicio Cheli) și cu minime elemente de decor – platforme laterale în piață, o scară centrală la bal, un „cub” marcând… balconul, un pat, un Christ stilizat, masiv, impunător, în nuanțe metalice, iar în final un sicriu (ca) din sticlă (elemente concepute de Alessandro Camera). La rândul lor, costumele, chiar dacă sunt eterogene, cu trimitere la epoci diferite, de la rochii malacoff sau din voaluri în culori pastelate, la ținuta modernă bluză albă-pantalon negru sau la un neașteptat tu-tu negru (desigur cu croială extravagantă), de la veste și pantalon alb sport la sacouri în albastru-violet la costumul de scrimă alb sau negru, sunt suple, caracterizează personajele și se mariază neașteptat de bine, singura care cred că „nu merge” fiind rochia de mireasă purtată de Julieta la bal, mai aproape de veșmântul unei cadâne (Carla Ricotti).

În ce privește coregrafia, surprinde prin combinarea unui neo-clasic cu dansul de factură contemporană, poantele „coabitând” fără să deranjeze cu mișcări apropiate celor din discotecă, scenele de duel, excelent realizate, se integrează de asemenea  demersului artistic general, remarcabile fiind ansamblurile în momente foarte diferite ca factură, cu un anume automatism „aristocratic” la balurile de la curte, cu spontaneitate și farmec în întâlnirile tinerilor în piață, dansând mai curând „ca acum”, existând și un DJ, balerinii implicându-se cu vizibilă plăcere în desenul  elocvent și pregnant. La rândul lor, soliștii au roluri complexe, ofertante, dar conturate firesc, fără urmă de exagerare, cu o plasticitate și o expresivitate cuceritoare, apelând doar sporadic la (un fel de) panatomimă, impecabil puși la punct în plan tehnic (exceptând „aterizările” prea zgomotoase…), relaționând cu partenerii într-un joc alert, dinamic, totul „curgând” cu o densitate și o fluență ce evită permanent orice risc de trenare sau de „lungimi”. Interesant este și faptul că s-a renunțat la câteva secvențe „din poveste” și modul în care se trece de la un moment la altul, un exemplu elocvent fiind deplasarea cortegiului din camera Julietei în locul unde este depus trupul acesteia, fără a se preciza locația – cavoul familiei, palatul Capulet… Un personaj agreabil – Rozalinda – devine un adevărat liant între eroi și între secvențe, amintind, poate, de simpaticele apariții din Commedia del'Arte sau de „spiridușii” ce „leagă și dezleagă” acțiunea. O cotă de noutate aduce prezența Julietei în piața orașului, unde Romeo o convinge să meargă imediat după căsătorie, tânăra „îndrăznind” să se prindă în dansul vesel al petrecăreților, asistând totodată la uciderea lui Mercutio, apoi a lui Tybalt (împușcat de Romeo), reacția ei destul de dură la adresa lui Romeo continuând și în cameră, astfel încât tradiționalul duet de dragoste debutează cu… acuzele fetei, pentru a sfârși, desigur, într-o îmbrățișare, dar nu în pat, așa cum era „cutuma” în montări anterioare. De altfel și „scena balconului” este tratată mai altfel, ca un fel de hârjoană a unor adolescenți, pentru că, în fond, cei doi sunt aproape la vârsta copilăriei, aspect reliefat excelent și prin reacțiile răsfățat-amuza(n)te ale Julietei, inocentă, pusă pe șotii, plină de viață și de prospețime. Înfruntarea dintre familiile rivale este trecută totuși în plan secundar, subliniată doar în întâlnirea din piață, unde și cele două „lady” se bat; în final, la catafalcul Julietei sosesc părinții, Doica, cei invitați anterior la bal, precum și Paris, acesta părând chiar agasat, după ce – din nou ieșit din „obișnuit” – în urma refuzului de a se căsători cu el, intrase în camera fetei, încercând să o oblige, chiar brutal… să îl accepte. Iar duetul de dragoste Romeo-Julieta din ultimul tablou se rezumă la o fugară regăsire a celor doi într-o îmbrățișare înainte ca otrava să își facă efectul.

Firesc, au existat, încă de la început, două distribuții, extrem de interesant de urmărit și pentru că propun tipologii foarte diferite în raport cu personalitatea fiecărui interpret și pentru că soliști de cotă abordează, de la o seară la alta, roluri chiar antagonice, deci deosebit de ofertante și pentru ei și pentru publicul care astfel le descoperă, eventual, fațete neașteptate. În prima „formulă”, Cristina Dijmaru a întrupat o Julieta cuceritoare, plină de farmec, de o voioșie juvenilă, copilăroasă și „adevărată” în dragostea ei și în relația cu cei din jur, trăind și transmițând sentimentele și frământările eroinei cu intensitate și „spontaneitate”, cu o paletă expresivă remarcabilă. Partener i-a fost Ovidiu-Matei Iancu, un Romeo neașteptat de implicat și sugestiv în mișcări și atitudini, cu o gestică plastică și nuanțată, cum nu l-am prea văzut în alte roluri în care prevala preocuparea pentru performanța tehnică, latură care, desigur, este permanent prezentă acum (și) în evoluția sa, dar de această dată încadrată în construcția personajului. Un cuplu minunat, perfect integrat în linia mare a „poveștii” în care fiecare balerin își are partitura bine definită, cu intervenții solistice sau în duete și ansambluri, fără a se întrerupe cumva derularea întâmplărilor ce se succed rapid, închegat, logic și foarte dinamic. Mercutio, poate mai departe de subtilul erou shakespearean, mai curând un băiat simpatic, pus pe glume, a avut, în Valentin Stoica, un interpret de marcă, reușind și creionarea sa pe coordonatele tânărului dezinvolt, iubit și înconjurat de prieteni, dar și etalarea unei tehnici virtuoze, într-o coregrafie generoasă și inspirată. La polul opus, Tybalt în versiunea lui Bogdan Cănilă a avut forță, cu accente mai puțin „malefice”, dar cu răutatea și încrâncenarea bătăușului veșnic agresiv, aspecte amplificate și prin excesul de băutură care duce, poate, la înfruntarea cu Mercutio (pe care îl înjunghie în spate, semn al structurii sale conflictuale și fără scrupule). Departe de imaginea tradițională, Paris nu este, în această variantă, superficial și veșnic cuceritor, ci destul de reținut și, în confruntarea cu Julieta, chiar dur și deloc elegant, ceea ce i-a reușit convingător lui Robert Enache. Dar Rozalinda este încântătoare, mereu zâmbitare, cochetă, veselă, beneficiind de un desen coregrafic ce îmbină neo-clasicul cu mișcări de dans… actual, în care Bianca Stoicheciu se simte în largul său, realizând un prototip fermecător încă din debutul spectacolului. Grupul prietenilor lui Romeo, foarte uniți și în joaca lejeră și în partidele de scrimă și în momentele tensionate, este completat de Cristian Preda în Benvolio, echilibrând relația personalităților puternice și bine definite. Familia Capulet are totuși apariții consistente la bal, în dialogul cu Julieta, în piață, astfel încât Laura Blică-Toader și Virgil Ciocoiu au evoluat cu aplomb și cu expresivitatea unor aristocrați rămași închistați în rigori și „norme” ce impun severitate și inflexibilitate, atitudine subliniată până și în cortegiul funebru, fără vreun gest de disperare sau suferință. Pandant este însă Doica, prezență plăcută, ba chiar hazlie (nu cred că gestul său cam „de periferie”, după ce îi dă scrisoarea lui Romeo, ar avea vreo justificare, chiar dacă reacția publicului este… garantată), Irinel Manolovici fiind… așa cum trebuie deopotrivă în scurtele dialoguri cu Julieta. Mai puțin conturată, familia Montague – Adina Tudor, Vlad Toader – are un plus de relief în special în conflictul dintre Tybalt, Mercutio și Romeo, interesantă fiind însă relația apropiată și ocrotitoare față de Julieta, pe care Lady Montague o îmbrățișează ca pe o noră, rezultând că știe despre căsătoria cu Romeo, apoi o apără și încearcă să o ferească de duritatea înfruntărilor. O distribuție numeroasă și bine aleasă aduce și excelentul „Duet de la miezul nopții” interpretat de Greta Niță și Ryou Takaya, dansând cu nerv și strălucire și Prietenele lui Mercutio – Adina Manda, Akane Ichii, Eliza Maxim – și o nostimă Izabel – Liliana Nică – și un DJ jovial, foarte mobil și „în rol” – Ionuț Diniță -, desigur și un Părinte Lorenzo în versiunea sobră dar caldă a lui Antonel Oprescu. Sincer, nu am înțeles de ce Benvolio vine alergând, din dreapta, înștiințându-l pe Romeo de moartea Julietei, plecând amândoi, firesc, în acea direcție, deci spre Verona, în timp ce călugării trimiși de Lorenzo să-l avertizeze pe Romeo despre adevărata „istorie” apar din stânga și ies să-l caute tot… pe unde au venit, deși la rândul lor sosesc tot din acel oraș. O „scăpare” ce se poate remedia cu ușurință.

Și în cea de a doua seară, cuplul central a fost conturat cu acuratețe și suplețe, Mihaela Soare creionând o Julieta mai interiorizată, mai puțin expansivă, parcă mai discretă în dragostea ei și destul de departe de explozia de tinerețe a eroinei-copile, iar Robert Enache, trecând de la Paris la… Romeo, a păstrat și el o anume rezervă în plan expresiv, fără o implicare deosebită în redarea sentimentelor tânărului care de fapt trăiește clipe de bucurie sau de disperare intensă. Iar cel care fusese un convingător Romeo în prima seară – Ovidiu-Matei Iancu -, a fost, în Mercutio, o adevărată revelație, având și mișcarea haotic-furibundă a celui amețit de băutură și de tentația de a se bate, dar și expresia adecvată într-un rol „rău”, încrâncenat, de o factură total diferită de cele cu care ne-a obișnuit de-a lungul anilor. În Mercutio l-am aplaudat și pe Sergiu Dan, evoluând pe linia dezinvolt-simpatică regăsită în varianta precedentă, etalând, și el, o tehnică performantă (exceptând o mică „bâlbă” în secvența solistică). Un Paris parcă mai puțin agresiv – Bogdan Cănilă -, o Rozalinda la fel de scânteietoare și grațioasă în jocul ei permanent șăgalnic – Andra Ionete -, un Benvolio – Cristian Gâdoi – bine încadrat grupului foarte sudat din jurul lui Romeo, cele două „familii” păstrând aceeași formulă – în Capulet – Laura Blică-Toader și Virgil Ciocoiu, în Montague – Adina Tudor și Vlad Toader -, reluându-și rolurile și Liliana Nică – Izabel și Antonel Oprescu – Lorenzo și Ionuț Diniță -DJ, dar în Duetul de la miezul nopții au apărut Akane Ichii și din nou Ryou Takaya, iar Prietenele lui Mercutio au fost, de această dată, Yvonne Slingerald, Lorena Negrea, Ada Gonzalez, toți la fel de implicați, dansând cu o vizibilă plăcere, asemeni întregului ansamblu (în general) bine sincronizat, schimbând lejer poantele și elementele specifice coregrafiei neo-clasice cu dezlănțuirile pline de vitalitate pe ritmurile incisive gândite de Prokofiev și… regândite de Zanella aproape de mișcările actuale, dar fără a rupe „întregul”. Chiar dacă pare greu de crezut – și de… realizat -, alternarea sau alăturarea unor stiluri atât de diferite, eclectismul și diversitatea mijloacelor și vocabularului coregrafic se combină, se echilibrează și conduc la un „tot” unitar și captivant, pe aceeași idee a Veronei de ieri și de azi fiind concepute și costumele ce „traversează” rapid sute de ani, fără să deranjeze. Cum să faci ca un asemenea „puzzle” să devină un tot artistic absolut încântător și logic – iată un „secret” pe care Zanella l-a dezlegat cu brio în noua producție cu Romeo și Julieta, în care fiecare pas, fiecare expresie și reacție se pliază perfect pe muzică, pe accente și inflexiuni sonore, balerinii integrându-se impecabil în derularea acțiunii, dar și în detalii și nuanțe extrem de importante, pe suportul superbei partituri pe care orchestra, sub bagheta lui Tiberiu Soare, a tălmăcit-o cu neașteptată acuratețe (mai puțin „scăpările” suflătorilor în prima seară), cu o paletă coloristică adecvată, țesând atmosfera plină de poezie sau de mare dramatism în care astfel s-au regăsit și instrumentiștii și balerinii și, desigur, spectatorii ce au umplut sala, urmărind fascinați o surprinzătoare variantă de Romeo și Julieta – prima montare semnată de Renato Zanella la ONB, unde coordonează Departamentul de balet -, concepută foarte teatral și menținută la o intensitate constantă până la ultimul acord. Iar entuziasmul aplauzelor și ovațiilor a confirmat din plin succesul ambelor reprezentații, atât în planul concepției, cât și în cel al interpretării, așa încât producția va face, cu siguranță, „serie lungă” și săli (arhi)pline, mulți dintre cei care au asistat la primele două spectacole dorindu-și deja să revină la Operă pentru a se lăsa din nou purtați de vraja unei povești întotdeauna impresionante, de farmecul unei muzici de o complexitate și o frumusețe căreia… nu poți să-i reziști, de coregrafia atipică, dificilă și captivantă, împlinită și pusă în valoare de interpreți adesea remarcabili.

[URISP id=5610]

 

                                                                   

    

 

 

Anunțuri publicitare