„VĂDUVA VESELĂ”… DE CINE?

Anul trecut, aflam că Andrei Șerban va monta Văduva veselă de Lehar la Opera din Iași, proiect la care a început lucrul efectiv, cu ansamblul teatrului liric, acum câteva luni.Și pentru că s-a invit o nesperată conjunctură prin care regizorul să revină la Opera Națională București după exact 21 de ani de la mult discutatul său Oedip de Enescu, a propus și publicului din Capitală acea versiune foarte personală, în reprezentații care au precedat premiera ieșeană.

Știam că Șerban are tentația aducerii unui subiect „clasic” pe coordonatele actualității, ale cotidianului imediat, politizând, parodiind, amuzându-se în montările de aici așa cum nicăieri în lume nu și-ar fi permis – dovadă numeroasele producții semnate pe scene mari, pe care, în parte, le-am apreciat, uneori la superlativ. Și de fiecare dată a respectat partitura, fără a modifica sau a adăuga ceva, ceea ce, desigur, constituie o obligativitate… nu doar de ordin moral sau deontologic, pentru că, pe principiul că nu poți pune „mustăți Mona Lisei”, nu este permis să… colaborezi cu un creator celebru, ci ai obligația să respecți tot ceea ce a scris. De altfel, chiar dacă în Oedip a tratat lucrarea ca un manifest politic, nu a alterat cu nimic textul sau muzica enesciană, așa încât mă așteptam să „recitească” și opereta de Lehar într-o altă cheie, dar urmărind cu fidelitate cele imaginate de compozitor. Am avut însă primul șoc citind, chiar pe site-ul oficial al ONB, o… prezentare mai potrivită pentru o reclamă la circ, semnată de Andrei Șerban, afirmând, între altele, că „e urgent să vă cumpărați din vreme biletele, pentru a nu rata această formidabilă întâlnire între teatru și operă. Pentru melomani – muzica e senzațională, pentru doritorii de spectacol – decorurile multiple și sutele de costume promit o punere în scenă… cum „n-a văzut Parisul”. (…) „Nu pierdeți ocazia! Un spectacol… spec-ta-cu-los! Veniți la Operă! Sunt doar patru reprezentații la București!” Și, din nou, niciun site al unui teatru din lume nu publică astfel de formulări, ci doar comunicate scurte, cu date concrete. De fapt, acel „promo” semăna izbitor cu preambulul piesei Carusel pe care a montat-o anul trecut la Teatrul „Bulandra”, eroul principal chemând publicul să vină să vadă… ce n-a mai văzut, baloane, tumbe, clauni, caruselul – dar măcar acolo se potrivea… O altă „uluire” a venit la repetiția cu public, regizorul adresându-se celor din sală, spunând că, în general, venim la teatru cu sobrietate, ca la „ceva” serios, grav, dar el ne roagă să și râdem. Numai că exact același discurs l-a avut și la o repetiție similară de la… Teatrul „Odeon” – ca și mine, au fost și acolo mulți cărora acum nu le-a venit să creadă că aud o formulare identică, raportată la două lucrări total diferite, subliniind că… trebuie să ne amuzăm! Similitudinile au continuat din clipa în care a început reprezentația cu Văduva veselă, la care a folosit microfoane și amplificarea orchestrei – în actul III cu intensitate de discotecă -, aspect inadmisibil într-un teatru liric, oriunde în lume. Dar a apelat la microfoane cu 21 de ani în urmă, pe aceeași scenă, la Oedip… De-a lungul timpului, și alți regizori de cotă au montat la ONB, dar niciunul nu a îndrăznit să solicite microfoane, mai ales că la Operă s-au mai cântat și această operetă și Liliacul, iar textul vorbit s-a auzit fără probleme. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă solicita o astfel de „tratare” la Staatsoper Viena?… Faptul că, la noi, singurele situații în care s-au utilizat microfoane pentru soliști s-au datorat aceluiași Andrei Șerban, spune multe. M-a frapat, de asemenea, faptul că, pentru regizor, „Cântarea României” constituie un permanent „izvor” demn de exploatat, așa cum a fost actul I din opera enesciană, așa cum apare în Văduva… de câte ori vorbește despre „țărișoară” – cred însă că repetarea unor elemente riscă să devină clișeu și… se observă…

La finalul stagiunii trecute, regizorul Graham Vieck și-a permis să adauge texte proprii la Fidelio de Beethoven și să aducă secvențe „de teatru” care au fragmentat cursul muzicii, ceea ce, desigur, a revoltat și ca idee și ca imixtiune. După doar câteva luni, din nou pe scena ONB, „sistemul” s-a repetat, dar amplificat incredibil, îndrăgita Văduva veselă transformându-se într-o… piesă de teatru cu „cântece”, ca pe vremea lui Alecsandri… Pentru că proza scrisă de Andrei Șerban împreună cu Daniela Dima, inspirându-se și din Radu Paraschivescu sau Andrei Pleșu, se derulează zeci de minute, în general fără vreo legătură cu subiectul original, apoi, după câteva arii, duete sau dansuri decupate din partitura inițială, revin „calupurile” de proză, însuși regizorul precizând că „am făcut o adaptare foarte liberă la realități familiare autohtone. Pe fondul unei bufonade socio-politice absurde și burlești, se desfășoară tema principală a dragostei autentice.” Ni se vorbește despre guvernul tehnocrat, străinii care ne cumpără țara, doctorate plagiate, orientări sexuale, ascultăm panseuri puerile despre femei și altele, discursuri-limbă de lemn, junele răsfățate se exprimă „în cor” ca la brigada de amatori din anii '70, se vorbește și cu accent moldovenesc și în franceză, se înjură și în engleză, Ambasadorul… Moldosoviei vine spre public, pe „puntea” ce înconjoară fosa și, cu lumina aprinsă în sală (ca să pricepem bine!…) ne spune că s-a săturat de poporul ăsta puturos, mincinos, trădător etc.etc. – în fond, e o insultă adusă direct spectatorilor, chiar dacă… nu sunt din Moldosovia. Că Șerban își permite orice (la noi), deși afirmă că suntem la pământ în plan cultural, știam de multă vreme, că se distrează pe seama oricui… de asemenea; dar acțiunea are în centru un scandal mult mediatizat, așa încât se vorbește despre regele Nichita-uc, iar Ambasadorul dă permanent instrucțiuni unor „agenți” care să-i spioneze soția și să-i raporteze unde se duce, cu cine s-a întâlnit etc. La București, reacția a fost destul de neutră, dar producția este a Operei din Iași și se va prezenta acolo în 9 septembrie – cred că, totuși, pentru ieșeni e prea mult și deplasat. Se „apasă” și pe apariții în slip sau în costume de baie sexy și pe expuneri nu totdeauna „macho”, în tabloul de la „Maxim” se discută despre imigranți, copii ai străzii, dar și, pentru că locația este la Paris, despre atentate și… Charlie, iar grizetele încep să se prezinte și să declare, ca la grupurile „de anonimi”, că sunt prostituate, că au venit să își facă un rost, să cucerească parizieni etc. – un adevărat simpozion pe teme „de profil”… Și după 4 ore (!!) de teatru „cu muzici”, finalul plin de vervă gândit de Lehar lasă locul unei scene goale, într-o lumină albastră, cu ninsoare și un personaj – Njegus – care ne spune că viața nu e veselă deloc și că tristețea realității nu permite un happy-end, cerând să nu se aplaude decât după închiderea cortinei. Obsesia lui Șerban pentru dramele existențiale se regăsește în multe dintre producțiile sale, dar după french can-can să ne servească un duș rece, parcă nu era cazul, mai ales că inițial ne invita să ne amuzăm la… operetă!… Sala a fost plină la toate reprezentațiile bucureștene, pentru că publicul dorea să revadă, după multă vreme, îndrăgita Văduva veselă – în schimb, a primit „ziceri” decupate din aberațiile politicienilor, răstălmăciri și deformări ale partiturii de care, sincer, nu aveam nevoie. Și nu este doar părerea mea… Dacă vrem stupizenii ne uităm la televizor; nu cred că este cazul ca, venind la spectacol, să dăm peste aceleași lucruri care ne agresează zilnic.

Un câștig a fost, însă, instalarea unei turnante, încastrată în scenă, decorurile realizate la Iași montându-se pe acea suprafață, în rest scena rămânând goală, dar cu un ancadrament „ca la teatru”; decorul rotindu-se destul de mult, acțiunea se mută dintr-o încăpere în alta, baia având un rol important (inclusiv apa trasă la toaletă, cada etc.), pereții-panouri nefiind însă prea înalți, vila Hannei semănând mai curând cu o stație de benzină. Costumele crează un amalgam între îmbrăcămintea elegantă sau ridicolă a bărbaților, rochiile scurte și lucitoare, bermudele combinate cu sacouri, slipuri, costumul de dandy al lui Danilo din actul II, pe lângă prosoapele înfășurate ca la saună și, evident, rochiile cu volane de la cabaret.sau cele lungi, rafinate, ale „văduvei” (scenografia Anka Lupeș). Luminile „de atmosferă” sunt concepute de Andrei Șerban. Cei care au asistat la reprezentațiile bucureștene au fost destul de derutați, pentru că pe programul de sală era notată stagiunea 2016-2017 a ONB, dar se preciza că în fosă evolua orchestra din Iași, iar pe scenă corul și baletul aceluiași teatru, fără a menționa faptul că decorurile și costumele sunt aduse special sau că producția aparține Iașului; și pentru ca nebuloasa să fie totală, chiar Șerban a anunțat că premiera era programată în 1 septembrie… la București, mulți dintre spectatori crezând că este o montare a ONB. În realitate, așa cum ne-a obișnuit de o vreme, regizorul prezintă lucrarea respectivă în câteva repetiții generale cu public sau pur și simplu ca spectacole finite, dar înainte de premiera propriu-zis; de această dată, ivindu-se șansa de a aduce și în Capitală noua sa viziune… liberă, a lucrat la Iași în vară, aducând apoi întreg ansamblul ieșean pe scena ONB, colaborând și soliști din țară. De ce s-a lansat ideea unei coproducţii cu Opera din București, nu înțeleg, mai ales că directorul interimar Beatrice Rancea anunțase că cele 4 seri sunt în extra-stagiune, ONB deschizând propria stagiune abia în octombrie.

Din fericire, sub aspect muzical a fost o certă reușită, corul (maeștri de cor Manuel Giugula, Raluca Zaharia) și orchestra cântând curat, fluent, cu vervă, baletul urmând coregrafia „minimalistă” și uneori de neînțeles semnată de Andrea Gavriliu, iar rolurile – cu nume adesea modificate… nu știu de ce – au beneficiat de două distribuții în principiu echilibrate. Într-o primă variantă interpretativă, soprana Ana-Maria Donose (de la Iași) a fost cu adevărat Hanna Glavary, frumoasă, expresivă, bună actriță cu glas cald, bine condus și acut sigur (de ce trebuie să vorbească atât de afectat în dialogul cu admiratorii?…), clujeanul Tiberius Simu i-a fost partener într-un Danilo cuceritor, având și o voce caldă și o prezență scenică de invidiat, jucând la rândul său cu dezinvoltură, inteligent și nuanțat, Ambasadorul Zerra a găsit în baritonul Valentin Vasiliu (de la ONB) un interpret care spune proza convingător, cu accente dure de boss autoritar, cu o carură pe măsură; cuplul „de contrast” gândit de compozitor nu a prea existat, Valencienne fiind asemănătoare Hannei ca atitudine și chiar ca tip de glas, soprana Marta Sandu (de la ONB) având o voce plină, o mișcare alertă, secondată de tenorul ieșean Andrei Fermeșanu, simpatic dar șters ca personaj (nu din vina lui), rezolvând cu aplomb scriitura vocală solicitantă; soprana Gabriela Daha (de la Operetă) a apărut într-o episodică Zizi, iar actorul Claudiu Bleonț (TNB) a susținut rolul Njegus, extrem de amplificat și, deci, ofertant din punctul său de vedere, trecând de la exuberanța poate cam forțată la amărăciunea din final, numeroși membri ai ansamblului din Iași completând cu multă acuratețe și implicare intervențiile diverse, destul de „colorate”. La pupitru s-a aflat Ciprian Teodorașcu, dirijor ce activează deopotrivă la Operele din București și Iași, conducând cu fermitate, reușind să coordoneze relația fosă-scenă, asemeni lui Vlad Conta (de la ONB) care a preluat bagheta în următorul spectacol, colaborând cu soprana Amelia Antoniu (de la Operetă) etalând în Hanna, experiența acumulată în partituri de gen, trecând însă de la specificul de subretă la cel de primadonă, având și posibilitatea ca astfel să reapară pe scenă după îndelungata absență generată de situația încurcată a TNO; i-a fost alături baritonul Adrian Mărcan (de la Brașov), cu prezență impozantă, suplă, cu glas generos și expresivitate pe măsură, soprana Nicoleta Maier (de la Galați) s-a mișcat bine, a cântat îngrijit, dar timbrul său și accentele mai aproape de rolurile dramatice nu și-au găsit locul în Valencienne, în schimb tenorul clujean Ștefan van Korch a constituit, în Camille, o reală surpriză pentru cei atât de dezamăgiți de „prestațiile” sale în Almaviva sau Fenton, dovedind acum că glasul său liric poate „suna” sigur și egal. De la Craiova a fost invitat baritonul Ioan Cherata pentru personajul Ambasadorului, mai puțin aspru ca manieră de joc, având de cântat, din păcate, doar câteva măsuri. Actorul clujean Ruslan Bârlea a abordat rolul Njegus, tratat foarte diferit comparativ cu primul interpret, mai jovial și expansiv, poate ușor năuc, propunând însă o versiune viabilă. Celelalte personaje au fost susținute, și de această dată, de soliști ai Operei din Iași, „partea” muzicală având omogenitate în ambele seri.Pe lângă faptul că partitura este solicitantă și cere performanță în plan vocal, demersul soliștilor a fost marcat de un efort suplimentar și pentru că textul lor vorbit era extrem de amplu, trecerile de la cânt la rostire nefiind deloc comode., S-au adăugat și secvențe acompaniate la pian (solistă Adina Alupei) auzindu-se chiar și un acordeon, semn că s-a „umblat” până și la partitura muzicală! În treacăt fie spus, nu știu de ce trebuia să se cânte în română, franceză, germană, engleză, să se schimbe și „povestea” lui Danilo, cea originală (chemarea la oaste) fiind mult mai plauzibilă decât pierderea unei sume de bani la jocuri de noroc, care l-a determinat să plece de lângă fata pe care o iubea – totuși era prinț și… nepotul regelui!… Pe de altă parte, s-au creat pauze nefirești între replici (dar nu din cauza interpreților), corul a rămas compact, cam tot timpul aproape în stop-cadru în timpul duetelor sau ariilor sentimentale (niciodată mișcarea „maselor” nu a fost punctul forte al regizorului, ceea ce s-a văzut și în montarea de la Viena), într-o derulare lipsită de nerv și strălucire; iar la finalul celor 4 ore de spectacol – mai mult decât o operă wagneriană! -, publicul a aplaudat, pe bună dreptate, interpreții, reacționând destul de rezervat la „găselnițele” din text, semn că nu toți ne situăm la nivelul serialelor submediocre… Evident, admiratorii fideli ai regizorului s-au manifestat entuziast, dar iubitorii genului au plecat dezamăgiţi, constatând ce s-a ales de creația lui Lehar, pulverizată printre aglomerări de subiecte și reacții „cu de toate”… Chiar nu avem dreptul să ne încărcăm cu o stare de bine, ci trebuie să fim apăsați, cu lacrimi în ochi?!

Ieșenii au stat cam 10 zile la București, au repetat intens și s-au prezentat bine sau chiar foarte bine, în compania oaspeților de la Cluj sau din Capitală. S-a muncit mult, iar imediat după reprezentația din 4 septembrie au plecat către casă, pregătind adevărata premieră din 9 septembrie. Cum va fi primită la Iași… vom vedea.

ANCA FLOREA

 

Facebook Notice for EU! You need to login to view and post FB Comments!