Secretele Saharei verzi: ADN-ul a două mumii vechi de 7.000 de ani rescrie istoria regiunii
Cu 7.000 de ani în urmă, actualul deșert Sahara era o savannă verde, plină de lacuri, râuri și animale mari. Acum, cercetătorii au obținut primele genomuri umane complete din această regiune aridă, secvențiate din rămășițele a două femei mumificate descoperite în adăpostul de stâncă Takarkori, în sud-vestul Libiei.
Descoperire fără precedent în condiții extreme
ADN-ul vechi se păstrează greu în climate calde, dar o echipă de la Universitatea Sapienza din Roma și Institutul Max Planck din Germania a reușit imposibilul. Genomurile extrase arată că aceste două femei aparțineau unei populații necunoscute anterior, izolată genetic de restul Africii timp de zeci de mii de ani.
„Este pentru prima dată când reușim să obținem ADN complet dintr-un astfel de mediu arid”, spune arheologul Savino di Lernia.
O populație izolată, dar conectată cultural
Cercetările indică faptul că acești oameni nu erau izolați din punct de vedere cultural. Au existat schimburi de obiecte și influențe cu alte regiuni, inclusiv cu Valea Nilului și Africa Subsahariană, unde au fost descoperite vase similare.
„Genetic erau izolați, dar cultural nu. Aveau rețele de schimb. Au adoptat păstoritul prin contact, nu prin migrație în masă”, explică di Lernia.
Această concluzie combate ideea că păstoritul în Sahara s-a extins din Orientul Apropiat, arătând că difuzarea culturală a jucat un rol esențial.
ADN-ul mumiilor: cheia unei istorii pierdute
Femeile trăiau într-o comunitate care consuma pește și creștea oi și capre, în condiții favorabile de mediu. Analiza genetică arată o linie ancestrală nord-africană, necunoscută până acum, cu puține semne de consangvinizare, semn că oamenii erau relativ mobili și conectați cu alte grupuri.
„Este neobișnuit să găsești o asemenea izolare genetică, dar fără semne clare de încrucișare între rude”, spune Harald Ringbauer, expert în arheogenetică.
Sahara, o oază uitată
Pe vremuri, Sahara era un coridor verde, dar noul studiu sugerează că nu a fost folosit ca rută majoră de migrație. În ciuda peisajului fertil de atunci, populația Takarkori nu a fost înlocuită de altele venite dinspre Orient, ci a evoluat independent, păstrând o moștenire genetică care ar putea data chiar din Pleistocen.
„Este un semnal clar că oamenii au rămas aici, înrădăcinați în acel loc, pentru o perioadă îndelungată”, subliniază Louise Humphrey, cercetătoare la Muzeul de Istorie Naturală din Londra.
Un salt tehnologic în ADN-ul antic
ADN-ul vechi se păstrează rar în deșerturi, dar metodele avansate dezvoltate recent de Max Planck au permis secvențierea genomului chiar și din probe cu ADN extrem de fragmentat. Astfel, cercetătorii au reușit să reconstruiască copacii genealogici ai strămoșilor celor două femei.
„Un singur genom conține poveștile multor strămoși. E ca un puzzle imens al umanității”, conchide Ringbauer.
