Mari compozitori români: Stroe, Donceanu, Grefiens, Dimitrescu

Miercuri, 8 noiembrie, de la ora 22:00, în cadrul emisiunii Mari compozitori români vă propunem un intens dialog între clasic și contemporan, relevante fațete ale artei românești.

Vom asculta: Aurel Stroe – „Arcade” pentru orchestră, Felicia Donceanu – „Invocatio” pentru soprană vioară, pian și orchestră de cameră, Vinicius Grefiens – Lăutărească și Constantin Dimitrescu – Concert pentru violoncel şi orchestră.

 

Portret componistic Aurel Stroe. Există în muzica lui Aurel Stroe încă de la începuturi o cursivitate evolutivă reconfortantă, o expresivitate şi o motivaţie a ineditului ce conduc la revelaţia produsului finit. Deschiderile şi cuprinderile spiritului artistic sunt cu totul originale iar fiecare lucrare, în special din ultima perioadă, este în sine un univers fascinant, cu spaţii diverse, depărtate pe care compozitorul încearcă să le apropie în planul concepţiei şi al percepţiei, în pofida distanţei şi a incomensurabilităţii lor, de a căror evidenţă se simte chiar incitat.
„Opera mea trebuie văzută prin prisma acestor legături – uneori penibile, alteori periculoase – pe care am încercat a le afla (fară a face din aceasta un scop în sine) între lumi care cândva au fost împreună şi între care s-au aşezat cortine de fier, s-au format prăpăstii. Marea mea satisfacţie a fost primirea Premiului Herder în 2002 tocmai în calitate de constructor – prin muzică – a unor punţi între civilizaţii diferite.”
Aurel Stroe s-a născut la Bucureşti la 5 mai 1932, a studiat la Conservatorul din Bucureşti cu Marţian Negrea şi Mihail Andricu şi din anul 1961 a predat la catedra de compoziţie a actualei UNMB. în anul 1985 a plecat definitiv din România şi s-a stabilit la Mannheim (după 1990 revenind în fiecare an pentru a susţine cursurile de vară de la Buşteni) unde s-a stins la 3 octombrie 2008.
Se poate spune că mecanismele creaţiei lui Aurel Stroe sunt dezvăluite de studiile sale denumite «Clasele de compoziţii », publicate în parte în revista Muzica şi aplicate în lucrările scrise în anii ’60-70, dar şi prin formularea teoriei morfogenezei oglindită în lucrările scrise în anii ’70, ’80, ’90. în această categorie intră şi interesul pentru lucrul cu diferite sisteme de acordaj, cu moduri
complementare, ceea ce constituie o traiectorie importantă în componistica sa.

Arcade (1963), este o primă piesă care a fost realizată cu o tehnică de formalizare riguroasă aplicând raportul numerelor din şirul lui Fibonacci şi inaugurează un ciclu de 8 lucrări simfonice situate sub genericul« La demarche musicale » (Arcade, Muzica de concert pentru pian, alămuri şi percuţie, Laudes I, Laudes II, Canto I,Canto II, Numai prin timp, timpul poate fi cucerit, Armonia pentru suflători) care expun un sistem componistic bazat pe programul MUSGENER formând o clasă de compoziţie. Există în piesa Arcade un joc subtil între simetria dispunerii scenice şi simetria modală sau de construcţie a celor 8 structuri de arcade şi 2 interludii (care au rolul de contestare a simetriei). Şirul lui Fibonacci este un criteriu de ordonare a materialului sonor iar forma de arcadă (care nu a fost preconcepută ci a rezultat din calcule) se compune din acumulări şi eliminări treptate de voci reprezentate prin 11 formaţii de instrumente (orchestra), orgă şi ondioline (schimbată ulterior cu 3 Ondes Martenot). în cadrul aceleiaşi grupe instrumentele se execută o singură linie melodică, rezultând astfel 11 voci. Orga ocupă o grupă independentă şi în jurul ei gravitează instrumentele electronice. De la arcada a III-a instrumentele sunt eliminate treptat două câte două, de o parte şi de alta a orgii, de la extremităţi către centru. Arcadele nu sunt egale (par încercări ale zborului, asemenea păsării măiestre) iar spaţialitatea este sugerată de reverberaţiile instrumentelor electronice.

Portret componistic Felicia Donceanu. Născută în 1931 la Bacău, a urmat clasa de compoziţie a lui Mihail Jora la Conservatorul bucureştean – azi UNMB (1949-1956). Redactor muzical (1956-1966) la ESPLA, apoi la Editura Muzicală a UCMR, Felicia Donceanu semnează în paralel texte pentru muzica proprie şi a altor compozitori români, scenarii pentru radio şi pentru spectacole muzical-coregrafice. In creaţie, acordă vocii un loc privilegiat, compunând cu predilecţie cicluri de lieduri pentru voce şi pian, lucrări corale, dar şi piese pentru diferite ansambluri camerale vocal-instrumentale, muzică vocal-simfonică, teatru instrumental, precum şi lucrări simfonice şi scenice. Muzica pentru copii, însoţită uneori de versuri şi de ilustraţii ale autoarei, reprezintă o altă preocupare binecunoscută a sa. în peste patru decenii de creaţie, a fost distinsă cu nouă premii ale UCMR, cu o Menţiune specială la Concursul internaţional de compoziţie de la Mannheim (1961), cu premiul „George Enescu” al Academiei Române (1984), Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004) ş. a. (F. P.)
Invocatio. Sondarea intensivă a sugestiilor muzicale pe care i le poate oferi textul poetic este pentru Felicia Donceanu o „emblemă” stilistică, sub a cărei incidenţă se situează şi prezentul opus. La puţin timp după încheierea acestei lucrări, cu amintirea vie a zilelor „prea tensionate” în care şi-a „înscris pe portativ emoţiile”, compozitoarea mărturisea: „încă rostesc, aproape fară repaos, Kyrie eleison, clamez Trisaghion-ul, evocând totodată crâmpeie de texte din scrierile lui Ovidiu: Quocumque adspicio, nihil est, nisi mortis imago (Oriunde privesc nu e nimic în afară de chipul morţii)… terraque de fructu quam sit amara docet (pământul arată prin fructe cât de amar este)…”
Invocatio este aşadar întruparea sonoră a stărilor de spirit asociate acestor texte, de sub imperiul cărora autoarea nu s-a putut sustrage nici un moment („mi-aş fi dorit să cânt despre pajişti înflorite, dar e prea învolburată această primăvară”). Gândită într-o formulă timbrală mai puţin uzitată – soprană, vioară solo, pian şi orchestră de cameră piesa a fost audiată în primă audiţie absolută în cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi din 1999. Pe acest CD este preluată înregistrarea de atunci, cu soprana Bianca Manoleanu, violonistul Ladislau Csendes, pianistul Remus Manoleanu şi cu Orchestra „Concerto” a UNMB – dirijor Dorel Paşcu-Rădulescu.

Vinicius Grefiens, în toată muzica sa, a valorificat al nostru clasicism, cântecul şi dansul din satele româneşti. În piesele sale distingem o minunată armonie modală, diatonică prin excelenţă, un concept componistic al melodiei acompaniate şi, nu în ultimul rând, o omagiere a miturilor şi a baladelor româneşti, culminând cu capodopera lui: Balada Meşterului Manole. Muzica sa este izvorâtă – „o risipă de luceferi…” – din inima unui artist care-i convins că „înţeleptul este o lampă, creatorul, o candelă”. Omul Vinicius Grefiens a iubit România, nu o dată repetându-mi aforismul, mult îndrăgit: „Regret doar că am numai o singură viaţă, pe care să o pierd pentru ţara mea…”

Activ într-o epocă în care începeau să se cristalizeze direcţiile principale ce urmau să definească şcoala componistică naţională, Constantin Dimitrescu (1847-1928) face parte din acea generaţie de creatori fideli concepţiilor în care se formaseră încă din secolul al XIX-lea sub pecetea unui stil eclectic, un fel de romantism clasicizant de tip Mendelssohn, pe care se grefează şi elemente eterogene. A trăit într-un secol zbuciumat din punct de vedere estetic şi a rămas impasibil la orice nou curent artistic contemporan, fixându-se într-un academism imuabil.
Înarmat cu o bună cunoaştere a meşteşugului componistic şi cu o experienţă muzicală complexă de instrumentist şi dirijor în climatul entuziast al începuturilor, Dimitrescu a lăsat o operă vastă în genuri diverse, în care bineînţeles violoncelul ocupă locul central. Cele mai reuşite lucrări, care inaugurează repertoriul concertant românesc (în care este tot un precursor) sunt fară îndoială cele trei Concerte pentru violoncel din care se cuvine reţinut Concertul nr. 2, în si minor, compus în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Gândit pentru a pune în valoare resursele tehnice şi expresive ale instrumentului solist, acest concert demonstrează înaltul grad de virtuozitate al autorului, care se vădeşte a fi nu numai un tehnician de forţă, dar şi un cunoscător al stilului epocii, al celui francez îndeosebi. Astfel, rolul principal este atribuit solistului, orchestra având doar menirea de a încadra cantilenele elegante şi pasajele volubile sau bogat ornamentate, solicitante pentru interpret. Partea I (Allegro moderato) este, conform tradiţiei, o sonată bine structurată, partea a II-a (Andante), continuată fară pauză, are o cantabilitate delicată, iar finalul (Allegretto giocoso), este o tentativă de a se înscrie, prin ritmica sa vioaie, în filonul de amprentă naţională propriu etapei istorice date. Concertul nr. 2 pentru violoncel şi orchestră de Constantin Dimitrescu este superior obişnuitelor compoziţii scrise de virtuozii epocii pentru a-şi pune în lumină arta şi are meritul istoric de a contribui la fondul viabil pe care s-a construit repertoriul concertant românesc al secolului XX.

Realizator: Irina Hasnaș

Emisiunea va fi difuzată în reluare duminică de la orele 20:00