Tratamente facialele cu „ADN de somon”, noua modă care divizează experţii

Promovate intens de vedete şi cabinete estetice, polinucleotidele – fragmente de ADN extrase din spermă de păstrăv sau somon – promit întinerire şi regenerare. Dar cât este real şi cât este doar marketing?

Abby, o tânără de douăzeci şi nouă de ani din Manchester, stă întinsă pe un scaun dermatologic, în timp ce o canulă subţire îi pătrunde în obraji. Procedura nu este deloc plăcută, însă ea speră ca aceste injecţii cu polinucleotide – fragmente de ADN preluate din spermă de peşte – să îi îmbunătăţească textura pielii, să reducă acneea şi să îi ofere un aspect mai sănătos. „Vreau doar să tratez zonele-problemă”, spune ea, strângând din dinţi.

Deşi termenul „spermă de somon” a devenit viral, procedura nu presupune injectarea directă a acestui material, ci a unor mici fracţii de ADN care, teoretic, stimulează producţia de colagen şi elastină. Argumentul promotorilor este că structura ADN a peştilor seamănă suficient de mult cu cea umană încât organismul să reacţioneze pozitiv.

Fenomenul a explodat odată cu declaraţiile vedetelor. Charli XCX şi-a anunţat milioanele de urmăritori că renunţă la fillere în favoarea polinucleotidelor, pe care le descrie drept „vitamine injectabile”. Kim şi Khloé Kardashian sunt, de asemenea, admiratoare declarate ale procedurii, iar Jennifer Aniston a glumit într-o emisiune TV: „Nu am o piele minunată de somon?”.

În clinicile estetice, cererea a crescut accelerat în ultimul an şi jumătate. Helena Dunk, asistentă specializată şi proprietara unei clinici din Manchester, spune că jumătate dintre pacienţi simt rezultate evidente: „Piele mai hidratată, mai tânără, mai luminoasă”. Ceilalţi nu observă o schimbare majoră, dar descriu o senzaţie de fermitate şi prospeţime. Costurile însă sunt piperate: între două sute şi cinci sute de lire pe şedinţă, cu recomandarea a trei sesiuni şi apoi o întreţinere periodică.

Totuşi, entuziasmul pieţei depăşeşte ritmul cercetării ştiinţifice. Dermatologul australian John Pagliaro atrage atenţia că studiile existente sunt puţine, de dimensiuni mici şi nu demonstrează clar eficienţa pe termen lung. „Injectăm fragmente de ADN de somon, tăiate în bucăţi. Funcţionează la fel ca propriile noastre nucleotide? Nu avem suficiente dovezi”, avertizează el.

Iar efectele adverse pot fi serioase. Charlotte Bickley, o tânără de treizeci şi unu de ani din New York, a încercat tratamentul înaintea nunţii, sperând la un „glow” perfect. În schimb, s-a trezit cu infecţie, inflamaţie şi cearcăne mult mai vizibile. Zece luni mai târziu încă se luptă cu cicatricile. „A fost exact opusul a ceea ce îmi doream. Nu aş mai injecta niciodată aşa ceva în faţă”, mărturiseşte ea.

Organizaţiile care militează pentru reglementarea industriei estetice atrag atenţia că polinucleotidele sunt înregistrate ca dispozitive medicale în Marea Britanie, nu ca medicamente, ceea ce înseamnă că procesul de verificare este mult mai lax. În lipsa unei supravegheri stricte, pe piaţă apar produse insuficient testate, iar oricine le poate folosi, chiar şi persoane fără pregătire medicală.

În ciuda controverselor, procedura are adepţi printre medicii esteticieni. Dr. Sophie Shotter, preşedinta Colegiului Britanic de Medicină Estetică, le foloseşte în cabinet, dar cu prudenţă: „Nu sunt un panaceu. Există tratamente cu mai multe studii în spate. Dar pentru un look natural şi o investiţie pe termen lung, pot fi o opţiune.”

Concluzia specialiştilor? Polinucleotidele pot ajuta anumite persoane, însă nu reprezintă o soluţie universală. Răspunsul corpului diferă de la un individ la altul, iar rezultatele nu sunt întotdeauna previzibile. În timp ce industria promovează „miracolul ADN-ului de somon”, comunitatea ştiinţifică cere răbdare şi mai multe dovezi. Până atunci, între entuziasm, modă şi riscuri, fiecare pacient decide pentru sine dacă merită să facă pasul spre tratamentele „cu peşte”.