Epoca de aur, cu banii contribuabilului
Există un moment în care promisiunea de prosperitate începe să semene cu negocierea supraviețuirii politice. La Dallas, în septembrie 2026, Donald Trump i-a pus și o cifră: 5.000 de dolari. Atât ar urma să primească fiecare cetățean american adult dacă republicanii păstrează Camera Reprezentanților și Senatul la alegerile din noiembrie. Plata ar purta numele președintelui: „Trump Dividend”.
Un stat poate să reducă taxe, să restituie bani contribuabililor, să sprijine populația într-o criză. Dar când șeful statului își pune numele pe banii publici și leagă distribuirea lor de victoria partidului său, relația cu cetățeanul se schimbă. Prosperitatea capătă un proprietar. Instituțiile dispar din fotografie. În fața publicului rămâne omul care dă.
Promisiunea nu înseamnă că fiecare beneficiar ar trebui să dovedească un vot republican. Doar să câștige republicanii. Problema politică rămâne: Trump prezintă drept recompensă personală o cheltuială publică estimată la peste 1.000 de miliarde de dolari, într-o țară cu un deficit anual de aproximativ 1.800 de miliarde. Banii nu sunt un surplus care așteaptă să fie împărțit.
La aceeași convenție, președintele le-a cerut susținătorilor să repete un angajament de participare la vot în care a introdus și formula „cheat like hell, like they do” — să trișeze zdravăn, așa cum ar face adversarii. New York Post a relatat pasajul ca pe o glumă. Dar chiar și în această cheie, alegerea cuvintelor spune ceva despre felul în care Trump înțelege competiția democratică, despre felul în care el gândește.
Publicul este invitat să creadă că adversarul fraudează prin definiție, iar propria tabără poate privi regulile cu aceeași îngăduință cu care își privește liderul. O asemenea glumă cere complicitate. Râzi, fiindcă e de-al nostru. Treci peste, fiindcă ceilalți sunt mai răi. Repetată suficient, această indulgență ajunge să înlocuiască standardul după care judeci puterea.
Totul se petrece sub promisiunea unei noi „epoci de aur”, expresie reluată de Trump la Dallas pentru a-și descrie guvernarea. Formula are avantajul că nu trebuie demonstrată în fiecare gospodărie. Este suficient să fie proclamată de la tribună. Cine vede altceva riscă să fie trecut în rândul celor care nu vor să recunoască măreția momentului.
Ar fi însă prea comod să începem povestea Americii de astăzi cu Trump și să-i tratăm alegătorii ca pe o mulțime păcălită. Întoarcerea lui la Casa Albă a fost posibilă și pentru că administrația democrată a pierdut încrederea unor oameni care aveau motive concrete să fie nemulțumiți. Scumpirile, imigrația și distanța dintre discursul economic oficial și experiența familiilor au apăsat decisiv asupra candidaturii Kamalei Harris. O analiză Reuters de după scrutinul din 2024 descria tocmai această incapacitate de a ajunge la o parte a electoratului muncitoresc, adică electoratul care în mod natural ar fi trebuit să voteze cu democrații.
Un om care plătește mai mult pentru hrană și locuință nu poate fi convins că trăiește bine doar fiindcă i se arată un grafic. Iar nemulțumirea lui devine furie atunci când primește, în locul unui răspuns, o lecție despre cât de greșit își înțelege propria viață. Aici s-a produs o parte a eșecului democrat: în incapacitatea de a transforma competența revendicată în siguranță resimțită.
Peste această ruptură s-au așezat excesele unei stângi care a confundat uneori progresul cu obligația de a accepta fără discuție fiecare nouă teză a activismului identitar. Disputa privind participarea sportivelor transgender în competițiile feminine a devenit un asemenea punct de fractură. În martie 2025, chiar guvernatorul democrat al Californiei, Gavin Newsom, invoca echitatea competiției pentru a se distanța de poziția progresistă. Dezacordul exista, așadar, și în interiorul partidului. Toate astea într-o societate americană mai mult conservatoare, decât dispusă să îmbrățișeze progresismul.
Apărarea demnității unei minorități este o obligație democratică. Pretenția că orice întrebare despre o politică publică dovedește ură este un abuz intelectual. Când o parte a stângii a tratat rezervele oamenilor ca pe niște defecte morale, i-a oferit lui Trump exact terenul de care avea nevoie. El a putut apărea drept omul care spune ce alții interzic, chiar și atunci când ceea ce spunea era fals, grosolan sau imposibil de pus în practică.
Dar această explicație nu-i acordă un mandat nelimitat. Alegătorii care au cerut ordine la frontieră, costuri suportabile și mai puțină aroganță ideologică au dreptul să judece rezultatul. Eșecul democraților nu poate deveni o scutire permanentă de răspundere pentru republicani. În septembrie 2026, Trump trebuie evaluat și după ceea ce produce guvernarea lui.
Luați povestea tarifelor vamale. Ideea de a proteja industrii strategice și de a reduce dependențe periculoase merită discutată serios. Însă afirmația că taxarea importurilor pune automat străinătatea să plătească prosperitatea americană se lovește de date. O analiză publicată în februarie 2026 de economiști ai Federal Reserve Bank of New York arată că aproape 90% din povara tarifelor analizate pentru 2025 a revenit firmelor și consumatorilor americani.
De aici, contradicția promisiunii de la Dallas. Administrația invocă veniturile din tarife pentru a justifica plata către cetățeni. Dar o mare parte a poverii acelor tarife este suportată chiar în economia americană. Politic, operațiunea este spectaculoasă: costul se împrăștie în prețuri și în contabilitatea companiilor, iar eventuala restituire sosește cu numele președintelui pe ea. Factura este anonimă. Generozitatea are semnătura TRUMP.
Pentru restul lumii, această guvernare are consecințe care trec mult dincolo de spectacolul electoral. O taxă decisă la Washington poate schimba comenzile unei fabrici europene, planurile unui exportator asiatic sau costul unei investiții. Când regulile comerciale sunt tratate ca instrumente de presiune personală, întreprinderile ajung să plătească și pentru nesiguranță. Așteaptă, amână, caută alte piețe. Puterea americană poate obține concesii; folosirea ei imprevizibilă îi poate împinge pe parteneri să-și reducă dependența de America.
Cu toate acestea, în ce privește securitatea, Trump are un argument pe care europenii ar greși să-l respingă: apărarea bătrânului continentului cere un efort european serios. La summitul NATO din iulie, el a vorbit despre unitate și despre creșterea producției americane de apărare, evident din motive care vizau un ban în plus pentru industria americană. Cooperarea există și trebuie recunoscută. Dar valoarea unei alianțe se măsoară și în încrederea că angajamentele sale vor rezista următoarei dispute politice. Pentru țările din vecinătatea Rusiei, această încredere are greutatea unei garanții de supraviețuire. E și cazul României! Cât preț mai punem pe Articolul 5 din Tratatul NATO?
În Ucraina, distanța dintre promisiune și rezultat rămâne dureroasă. În iulie, Trump spunea că soluționarea războiului este mai aproape decât își imaginează oamenii. În septembrie, Zelenski caută în continuare sisteme antiaeriene și sprijin pentru a face față atacurilor rusești tot mai agresive. Diplomația trebuie încercată, dar succesul ei se măsoară în vieți protejate și garanții durabile.
În Orientul Mijlociu, războiul dus de Statele Unite și Israel împotriva Iranului apasă asupra rutelor energetice și asupra prețului petrolului. Înaintea summitului BRICS, vin vești despre blocarea aproape completă a strâmtorii Hormuz și cotații de peste 100 de dolari pe baril. Efectele unui asemenea conflict ajung și la oameni care nu au votat niciodată într-un scrutin american. O putere globală își exportă inevitabil și erorile.
Acesta este testul real al „epocii de aur”: viața din afara sălii de convenție. Cât costă să trăiești, câtă încredere poți avea în reguli, cât de sigură este lumea în care îți crești copiii. O administrație poate avea reușite și eșecuri. Devine periculoasă atunci când cere ca reușitele să aparțină exclusiv liderului, iar eșecurile, fără excepție, dușmanilor săi. Pentru moment, haosul planetar pare să fie o realitate mai puternică decât bunăstarea promisă de geniul de la Casa Albă.
Pentru un român, imaginea conducătorului care vorbește despre măreție și promite bani trezește o amintiri greu de ocolit. Pe 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu încerca să recâștige controlul asupra unei mulțimi care nu-l mai asculta, anunțând majorări de venituri. Memoria populară a comprimat scena în „vă mai dau o sută de lei”.
America are alegeri competitive, opoziție, presă liberă și instituții pe care România lui Ceaușescu nu le avea. Tocmai aceste diferențe dau sens avertismentului: într-o democrație, cetățenii pot sancționa la urne reflexul unui lider de a confunda resursele țării cu propria generozitate.
Iar când promisiunea de 5.000 de dolari vine de la un președinte care proclamă deja prosperitatea istorică a națiunii, întrebarea se impune: nu auzim, peste decenii și într-o altă monedă, ecoul acelui „vă mai dau o sută de lei” — încercarea unui nou ctitor de „epocă de aur” de a cumpăra încrederea pe care măreția proclamată nu mai reușește să o obțină?
Descoperă mai multe la Radio Clasic
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
