Nu pupi, plătești! Patriotismul cu amendă și statul care vrea să ne învețe ce să simțim

În România anului 2026, un proiect ajuns la Camera Deputaților propune ca un oficial care refuză să sărute Drapelul Național să poată fi amendat cu până la 10.000 de lei. Radiourile și televiziunile, inclusiv cele private, ar trebui să dedice obligatoriu cel puțin 30 de minute Zilei Drapelului, iar reprezentantul unei autorități care se sustrage de la ceremonie riscă să intre, potrivit textului inițiativei, chiar pe terenul penal al abuzului în serviciu. Nu drapelul este problema. Problema începe atunci când statul hotărăște că respectul trebuie demonstrat la comandă și că sentimentul patriotic poate fi verificat cu procesul-verbal în mână.

Imaginea merită văzută înainte de orice discuție politică. Este 26 iunie. Oficialitățile sunt chemate la ceremonie. Proiectul spune exact cum trebuie să stea: ies din dispozitiv, se așază „în linie”, cu fața la Drapel, la minimum trei metri distanță. Pe rând, în ordinea protocolară, fiecare înaintează și sărută pânza. După aceea revine în linie. Textul are grijă chiar ca, la defilare, participanții să fie așezați astfel încât să nu ofere spatele Drapelului. Cine refuză să-l sărute: amendă între 5.000 și 10.000 de lei.

Este greu să găsești o demonstrație mai bună despre felul în care o idee în principiu frumoasă poate fi împinsă până la caricatură.

Sărutarea drapelului nu este, în sine, nici ridicolă, nici extremistă. Face parte deja din ceremoniale militare și poate avea o încărcătură profundă pentru cel care o face. Drapelul poate emoționa. Poate însemna casa în care te întorci, limba în care gândești, oamenii care au murit sub el, o victorie sportivă sau pur și simplu sentimentul că aparții unui loc. Tocmai aici se află frumusețea unui simbol: nu trebuie să ți se explice prin lege cât de tare să-l iubești.

Dar dacă îl săruți pentru că să nu plătești 10.000 de lei, ce anume mai demonstrează sărutul? Respectul sau frica de amendă?

Proiectul este construit în jurul unui paradox aproape comic, dacă n-ar fi atât de serios. Inițiatorii vor ca valorile identitare să fie „trăite” de societate. Numai că o trăire obligatorie este o contradicție în termeni. Este ca și cum Parlamentul ar legifera sinceritatea. Sau emoția. Sau lacrimile la intonarea imnului.

La 26 iunie vom avea, eventual, patriotism verificat de prefectură, televiziuni cu minimum 30 de minute de patriotism certificat de CNA și un catarg de exact 30 de metri în „Piața Tricolorului”. Proiectul stabilește până și dimensiunile steagului, locul în care trebuie să doarmă în noaptea precedentă — într-o biserică — și formula de binecuvântare care trebuie rostită înaintea ceremoniei.

Poate părea doar exces de zel legislativ. O formă de patriotism administrativ ceva mai kitsch.

Numai că România are o istorie neplăcută a momentelor în care simbolurile, ritualul, credința și politica au fost amestecate până când nu s-a mai putut spune unde se termină țara și unde începe partidul.

De la drapel la șef

Mișcarea Legionară înțelesese foarte bine forța simbolurilor. Să ne aducem aminte de Cărticica șefului de cuib a lui Corneliu Zelea Codreanu. Fiecare cuib trebuia să aibă propriul său mic drapel tricolor. Nu orice fel de drapel: pânză de mătase, 40 pe 40 de centimetri, cu o cruce în vârful prăjinii. Drapelul primea „stele” pentru luptele în care cuibul se distingea; unul cu șapte stele era considerat încărcat de glorie. Unui cuib nici măcar nu i se putea încredința steagul decât după șase luni de activitate. În fața lui se făceau legămintele. Legionarul ținea pânza în mână și jura disciplină și supunere.

Este important însă ce urmează în același manual.

„Cuibul” este definit drept un grup aflat sub comanda unui singur om. Prima lege este disciplina: urmează-ți șeful. Iar în celebrele „zece porunci”, legionarului i se cere să nu creadă informațiile citite în presă și să creadă în ordinul și cuvântul șefului său.

Aici se vede mecanismul în forma lui aproape didactică.

Mai întâi ai simbolul. Drapelul. Crucea. Patria. Jurământul. Cuvinte pe care nimeni nu vrea să le conteste și față de care orice obiecție te poate face imediat suspect.

Apoi apare disciplina. După disciplină apare șeful.

Iar când cuvântul șefului ajunge mai credibil decât orice informație venită din afară, nu mai este nevoie de prea mult până când adversarul șefului devine adversarul mișcării, iar adversarul mișcării devine dușmanul țării.

De aici înainte, patriotismul încetează să mai unească și începe să selecteze.

Cine este patriot adevărat? Cel care se conformează.

Cine este suficient de român? Cel care crede ce trebuie.

Cine este suspect? Cel care întreabă.

Este una dintre marile fraude ale extremismului: confiscă simboluri care aparțin tuturor și apoi le folosește drept certificat de bună purtare politică.

Tricolorul nu aparținea legionarilor atunci și nu aparține niciunui partid astăzi. El este și al omului care votează AUR, și al celui care nu ar vota niciodată AUR. Este și al credinciosului, și al ateului, al românului majoritar și al cetățeanului român aparținând unei minorități. În momentul în care un curent politic începe să stabilească gestul prin care trebuie să dovedești că îl respecți, simbolul comun începe să fie privatizat moral.

Istoria legionară nu s-a oprit la drapele și jurăminte.

După glorificarea națiunii au venit cei considerați nedemni de ea. După exaltarea purității au venit discriminarea și antisemitismul. După disciplina față de șef a venit violența politică. România anilor 1938–1939 ajunsese într-o stare apropiată de un război civil terorist între stat și Garda de Fier. După venirea la putere, Statul Național-Legionar a adoptat măsuri restrictive împotriva evreilor, iar legionarii au confiscat afaceri, au agresat și au ucis oameni. În ianuarie 1941, rebeliunea legionară a fost însoțită de pogromul de la București.

Așa arată capătul drumului.

Nu înseamnă că o amendă pentru nesărutarea unui steag ne duce mâine la pogrom și ar fi neserios să susținem așa ceva. Înseamnă însă că democrațiile ar trebui să învețe să recunoască mecanismele cu mult înainte de capătul drumului.

Pentru că începutul este întotdeauna mai respectabil decât sfârșitul. La început se vorbește despre patrie. Despre ordine. Despre demnitate. Despre cei care „nu respectă”. Despre cei care „nu sunt ca noi”. Și, aproape invariabil, despre nevoia unui conducător suficient de puternic pentru a pune lucrurile la punct.

După legionari, comuniștii au intrat în aceeași poză

Comunismul românesc a venit din direcția ideologică opusă și a ajuns, în privința ritualului public, într-un loc surprinzător de asemănător.

Cine a trăit defilările de 23 August sau măcar le-a văzut în arhive știe decorul. Tricolorul, steagurile roșii, coloanele de muncitori, elevi și militari, pancartele, florile, portretele uriașe. Participarea nu era expresia spontană a unei mulțimi copleșite de emoție patriotică. Pregătirile începeau cu luni înainte, se repartizau „sarcini de partid”, iar oameni din întreprinderi, instituții și școli erau așezați în coloane și trimiși la defilare. Treptat manifestarea națională s-a transformat într-o proslăvire a partidului și mai ales a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, printre steaguri roșii și tricolore.

Transformarea poate fi urmărită aproape fotografic. În imaginile festivităților de 23 August, stema țării ajunge să fie înlocuită, pe tribune, de portretul lui Nicolae Ceaușescu.

Este poate cea mai bună explicație a pericolului. Nu începi cu oda pentru conducător. Începi cu un simbol asupra căruia toată lumea este de acord. Îl transformi în ritual. Ritualul devine obligatoriu. În jurul lui construiești disciplina colectivă. Și, după un timp, în fotografia cu drapelul apare liderul. Apoi liderul crește. Portretul lui devine tot mai mare, până când simbolul național ajunge decor pentru cel care pretinde că îl întruchipează.

Românii au trecut deja prin grotescul acesta. Nicolae Ceaușescu nu mai era doar președintele unei țări. Propaganda îl transformase în „conducătorul iubit”, „ctitor”, „erou între eroi”, iar Muzeul Național de Istorie descrie avalanșa de albume, tablouri, sculpturi și obiecte omagiale oferite celui aflat în fruntea statului drept „prinos de recunoștință”. Cultul personalității ajunsese, în anii ’80, la forme pe care astăzi le privim cu un amestec de jenă și neîncredere. Poate doar unele dintre pretențiile lui Trump ne mai amintesc din când în când de odioasa „epocă de aur”.

Probabil că nimeni nu a decis într-o dimineață: de astăzi vom scrie ode dictatorului. S-a ajuns acolo, psas cu pas. Cu fiecare zi s-a mers mai departe, ca atunci când narcoticul alege o doză tot mai mare pentru a menține senzația.

Deocamdată, ni se cere doar să pupăm

Aici inițiativa actuală devine mai mult decât o curiozitate parlamentară. Proiectul a fost inițiat în 2023 de un grup numeros de parlamentari, predominant AUR, dar având semnături și din PSD, PNL, minorități și neafiliați. Senatul l-a adoptat în 2023, iar acum a revenit în atenția Camerei Deputaților. Guvernul a transmis un punct de vedere negativ.

Ar fi deci nedrept să transformăm problema într-o poveste în care un singur partid ar fi descoperit din senin tentația autoritară. Mai neliniștitor este tocmai faptul că asemenea idei pot aduna susținători din mai multe zone politice.

În același timp, ele nu apar într-o societate imună la extremism. Raportul Institutului „Elie Wiesel” pentru perioada mai 2025–aprilie 2026 vorbește despre extinderea mesajelor antisemite, negaționiste și de glorificare a unor lideri legionari. La sfârșitul lui 2025, 40% dintre respondenții unui sondaj considerau că evreii „acționează pentru destabilizarea societății”, 35% acceptau ideea limitării accesului lor în anumite profesii, iar 11% vedeau minoritatea evreiască drept „o problemă” sau „o amenințare”.

Poate acest aspect ar trebui să ne îngrijoreze cel mai tare. O societate în care cresc intoleranța, teoriile conspirației și nostalgia pentru personaje extremiste începe din nou să discute foarte relaxat despre patriotism obligatoriu, disciplină publică și sancționarea celui care nu execută gestul prescris.

Iar presa intră și ea în ecuație. Poate cea mai stranie prevedere din proiect este obligația impusă radiourilor și televiziunilor, inclusiv celor private, de a rezerva minimum 30 de minute Zilei Drapelului. Dacă nu o fac, amenda poate ajunge la 20.000 de lei, constatarea revenind CNA.

Drapelul este astăzi o temă comodă. Cine ar avea ceva împotriva lui? Dar exact aceasta este întrebarea greșită.

Întrebarea corectă este de ce trebuie Parlamentul să decidă cât timp editorial trebuie să acorde o televiziune privată unei teme pe care Parlamentul o consideră importantă. Dacă acceptăm principiul pentru că subiectul ne place, l-am acceptat deja. Mâine trebuie doar schimbat subiectul. Poate vor fi 30 de minute despre patriotism. Poate despre „valorile naționale”. Poate despre un mare proiect al guvernării. Poate despre realizările conducătorului.

În acel moment vom descoperi că drumul de la respectul pentru simbol până la oda adresată celui care pretinde că îl reprezintă nu este atât de lung pe cât ne place să credem. România a făcut drumul acesta de două ori, în două dictaturi care se urau reciproc, dar care împreună au urât și ucis oameni.

Legionarii au pus drapelul lângă cruce, jurământ și șef. Comuniștii au pus tricolorul lângă steagul partidului și portretul conducătorului. De fiecare dată, statul sau mișcarea politică au pretins că știu mai bine decât omul ce înseamnă să-ți iubești țara.

Poate tocmai de aceea, după toate experiențele acestea, forma cea mai sănătoasă de patriotism ar fi una mult mai simplă. Să lăsăm drapelul în pace. Să-l arborăm. Să-l respectăm. Să-l sărutăm dacă asta simțim. Și să avem dreptul să nu-l sărutăm fără să vină cineva cu chitanțierul.

Pentru că în ziua în care statul începe să măsoare dragostea de țară prin gesturi obligatorii, nu mai apără un simbol, exersează obediența. Iar de la obediență până la cultul conducătorului, istoria noastră ne-a arătat deja că uneori nu mai este nevoie decât de un portret suficient de mare.