La o aniversare

DE ANCA FLOREA

Cu mai bine de șapte decenii în urmă, prin decret regal, la Timișoara a luat ființă Opera Română care, sub conducerea reputatei soprane Aca de Barbu, a reușit, cu mari eforturi, cu entuziasm și dăruire, să structureze un ansamblu, să formeze un nucleu de soliști și dirijori tineri de reală calitate și să realizeze prima producție prin care teatrul a marcat deschiderea oficială, în 27 aprilie 1947 – Aida de Verdi.

O lucrare aleasă pentru inaugurarea Operei poate și pentru că Aca de Barbu – semnând cu acel prilej regia spectacolului – fusese o superbă Aida, chiar în prima seară a Operei din Cluj, în 1920, poate și pentru că implica toate ansamblurile teatrului, într-o desfășurare muzicală menită să capteze și să cucerească publicul din orașul de pe Bega, deja familiarizat cu genul liric fie prin reprezentațiile unor trupe vestite, fie prin stagiunile susținute de către artiștii clujeni, în vremea refugiului (1940-1945), colaborând și cu interpreți de cotă de la București. De atunci, a devenit o tradiție ca, în fiecare 27 aprilie, să se prezinte opera verdiană, simbol al istoriei bogate a teatrului unde s-au afirmat soliști sau dirijori și regizori de marcă, unde au avut loc, de-a lungul timpului, evenimente cu totul speciale, alternând însă cu momente dificile generate de problemele epocii și nu numai.

Firesc, acum, în 27 aprilie, la 70 de ani de la prima deschidere a cortinei, cu aceeași emoție și cu mândria de a sublinia faptul că, de mulți ani, Opera timișoreană se află în top-ul teatrelor din țară, apreciată la superlativ deopotrivă în țară și peste hotare, directorul Corneliu Murgu a punctat câteva dintre performanțele ce au determinat obținerea unui asemenea statut privilegiat, invitând apoi publicul să urmărească, în seara aniversară, Aida într-o distribuție de excepție. În sala arplină s-au aflat numeroși artiști de altădată, din generații diferite, cărora le-a fost dedicat spectacolul, ca o reverență binevenită adusă celor ce au dat strălucire miilor de reprezentații derulate an de an, din acel an-reper 1947 și până astăzi. Desigur, evenimentul trebuia onorat cum se cuvine, așa încât tenorul-manager a dorit ca, alături de ansamblul și soliștii teatrului, să evolueze și oaspeți din lumea mare a operei, binecunoscuți și îndrăgiți de melomani din spectacole de neuitat ale trecutelor stagiuni, precum mezzosoprana Mariane Cornetti sau baritonul Calos Almaguer. În producția pusă în scenă de Ognian Draganoff, colaborând cu o echipă din Bulgaria – Boris Stoynov (decoruri) și Tzvetanka Petkova-Stoynova (costume) -, păstrându-și nealterată concepția monumentală și adesea spectaculasă, soprana Lăcrămioara Cristescu a reapărut în rolul titular, etalând din nou un glas amplu, robust și penetrant, cu un plus de expresivitate și o frazare bine condusă, construind un personaj convingător, beneficiind și de o prezență scenică de invidiat, reușind să depășească problemele generate de acuta din „aria Nilului” sau de capcanele din duetul cu Amonasro; partener i-a fost, în Radames, tenorul Cristian Bălășescu, rezolvând cu siguranță țesătura solicitantă, chiar dacă a apelat la (un fel de) falset pentru a sublinia secvențele în piano sau la „licențe” (desigur) personale în maniera de cânt, cam departe de datele pregnant eroice ale personajului; așteptată cu nerăbdare, mezzosoprana Mariane Cornetti s-a „încălzit” progresiv, culminând în „scena Judecății”, extrem de ofertantă pentru glasul  „încărcat”, de o amploare și o consistență ieșite din comun, condus în acea secvență cu incisivitate și strălucire, susținut de un temperament debordant, fiind astfel „momentul său”, îndelung ovaționat de publicul entuziast, ca într-o veritabilă zi de sărbătoare; în Amonasro, baritonul Carlos Almaguer a cucerit, încă de la prima replică, prin sonoritatea impresionantă a vocii „de tunet”, perfect pliată pe structura dură, aproape brutală a rolului, iar în Ramfis, basul Alexandru Moisiuc a adus, la rândul său, „greutatea” unui glas generos, cu o linie și o interpretare adecvată temutului preot egiptean, în timp ce basul Octavian Vlaicu a conferit prestanță Regelui; și tenorul Marius Zaharia (Mesagerul) și soprana Crina Vezentan (Marea Preoteasă) au avut culoarea și abordarea cerută, iar corul (pregătit de Laura Mare) a sunat excelent, fie în impresionata scenă a „Consecrației”, cu sonuri de rugă abia șoptite, fie în monumentalul „Triumfal” sau în terifianta „Judecată”. Și balerinii au evoluat, în coregrafia Konstantin Kostiukov (din Serbia) cu aplomb și siguranță, atât în simpaticul dans al „micilor negri”, cât mai ales în desfășurarea din „Triumfal”, soliști fiind Mirabela Zonai, Manuela Ardelean, Alina Mihai, Bogdan Rădăcină. Ca întotdeauna, orchestra a fost „la înălțime”, încă din scurta introducere aducând transparență și finețe, continuând în pagini pline de forță și dramatism sau, dimpotrivă, încărcate de sensibilitate și lirism, concert-maeștrii fiind Corina Murgu și Ovidiu Rusu; iar la pupitru, experimentatul dirijor Victor Dumănescu (de la Cluj) a coordonat cu fermitate întregul „aparat” vocal-orchestral, adaptându-se cu suplețe și rigoare eventualelor ușoare „patinări” în relația cu unii dintre soliști, construind „linia mare” a unui edificiu sonor echilibrat și unitar, cu o paletă de nuanțe și culori bine reliefată, conferind astfel o anvergură pe măsura evenimentului.

Și trebuie spus că, pe lângă publicul care a făcut ca sala să fie neîncăpătoare, mulți alți melomani au luat cu asalt Piața Operei pentru a urmări reprezentația aniversară pe ecranele amplasate pe clădire „cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara, al Consiliului Local și al Casei de cultură Timișoara”; un alt aspect demn de subliniat este transmisiunea în direct și pe postul Radio România Timișoara, precum și filmarea întregului spectacol de căte TVR Timișoara, urmând să fie redifuzat și pe TVR3, ceea ce nu s-a mai întâmplat de foarte multă vreme, dar sper să fie un (nou) început de bun augur.

Cu atât mai greu de înțeles devine absența din sală a oricărui reprezentant al oficialităților locale, deși Opera este un simbol al urbei și un reper cultural de primă importanță, mai ales într-un „oraș european al culturii”, așa cum se pregătește să fie Timișoara în 2021. Fără a mai vorbi despre faptul că, la ceas aniversar, era de așteptat ca Ministerul Culturii să transmită (măcar) un mesaj de felicitare, în condițiile în care în alte teatre lirice, cu prilejuri asemănătoare, pe scenă a urcat chiar ministrul, onorând cum se cuvine tradiția acelui lăcaș de cultură. De ce nu s-a considerat necesar ca cei 70 de ani de existență ai Operei din Timișoara să fie marcați (și) la nivel oficial, sincer nu reușesc să-mi explic. Să fie vreo legătură cu faptul că, în toate teatrele lirice din țară, s-au diminuat drastic, prin reglementări financiare diverse, fondurile alocate în această stagiune pentru.. altceva decât salarii?…

Dar cu siguranță, emoția și entuziasmul spectatorilor din sală și din Piață au fost pe măsura momentului și au răsplătit pe deplin eforturile conducerii și ale tuturor celor implicați în realizarea unei reprezentații cu Aida prin care să marcheze deceniile de bogată istorie a teatrului liric. În fond, a fost o seară de sărbătoare în primul rând pentru publicul fidel, pentru artiștii de ieri și de azi ai Operei, aspect care cred că primează, oferind tuturor cea mai mare satisfacție prin acel spectacol-simbol, „prelungit” firesc la un pahar de șampanie, însoțit, firesc, de un „La mulți ani” și urări de viață lungă pentru teatru și pentru cei ce-l slujesc cu credință, devotament și pasiune.

[URISP id=6214]