Călătorie prin muzica de altădată

Autor: Anca Florea
28 octombrie 2015

La început de mileniu, descopeream, la Sighișoara, un excelent ansamblu care, cântând pe instrumente „vechi”, aborda creații din epoci demult apuse, reușind să le pună în valoare parfumul inconfundabil și scriitura atât de specială și atât de dificil de redat… așa cum trebuie. Se numea „Flauto dolce” și se înființase la Cluj, cu scurt timp în urmă, în anul 2000, când flautistul Zoltan Majo, specializat în instrumente precum flautul drept sau blockflote sau… flauto dolce, a adunat în jurul său un grup de pasionați profesioniști, atrași, de asemenea, de sonurile muzicii de altădată, fondând ansamblul care, astfel, aniversează acum 15 ani. Dacă atunci, în Turnul fierarilor, am avut revelația unei formații de mare calitate, interpretând, între altele, opusuri de Handel, diversitatea repertorială care se contura încă de la început ca o preocuare constantă s-a reliefat pregnant și a doua zi, în dansurile renascentiste și baroc ce acompaniau, în Piața Cetății, pașii grațioși ai unor tineri specializați, la rândul lor, în arta acelor vremuri, dar și în concertul oferit la biserica romano-catolică, incluzând și o piesă contemporană, inspirată însă de vechile scrieri ale lui Miron Costin. Iar solistă era foarte tânăra soprană Teodora Gheorghiu, la rândul său flautistă care a studiat și sub îndrumarea lui Zoltan Majo, înainte să opteze pentru cariera vocală. Câțiva ani mai târziu, în Festivalul de muzică veche de la Miercurea Ciuc, am reîntâlnit ansamblul, de această dată în partituri de Telemann și Monteverdi, tălmăcite cu rafinament și perfectă cunoaștere stilistică, purtând veșminte renascentiste, întreg programul conturând o atmosferă aparte, la care a contribuit, firește, și soprana Mihaela Maxim, cea care a preluat „ștafeta” după plecarea primei soliste în străinătate.
Am rememorat acele întâlniri cu reală plăcere, în preajma concertului pe care „Flauto dolce” l-a susținut la București, în ambianța ideală a Bisericii Lutherane, propunând însă lucrări de o factură cu totul diferită de cele în care „descoperisem” ansamblul. Pentru că în programul derulat sub egida Institutului Cultural Român au dorit să prezinte „muzică veche din România”, urmărind ideea multiculturalității în spațiul nostru, decupând pagini compuse în secolele XVII-XVIII deopotrivă în Transilvania, Moldova, Maramureș sau Muntenia. Un demers deosebit de interesant, trădând preocuparea de investigare a unor zone culturale diverse și poate necunoscute până acum publicului larg, alăturate în acea seară într-un mozaic absolut cuceritor și captivant prin bogăția și varietatea muzicii și prin maniera impecabilă în care a fost interpretată.
La fel de pasionate de abordarea unor astfel de partituri, dar și de cântul pe instrumente de epocă, alături de Zoltan Majo s-au aflat Maria Szabo – schimbând tipuri foarte diferite de flaute drepte, ele în sine oferind un adevărat spectacol – și Noemi Miklos – excelând deopotrivă pe claviatura orgii sau a clavecinului; și din nou parteneră le-a fost Mihaela Maxim, al cărei glas „se simte bine” în asemenea scriitură, aducând și o expresivitate surprinzătoare, regăsită și în atitudine, în mimică sau în gesturi, subliniind sensurile cuprinse în textele melodiilor atât de speciale, împlinind ritmurile pregnante cu o percuție adecvată. Umorul și verva cu care Zoltan Majo – deopotrivă director artistic al ansamblului – a prezentat fiecare moment muzical s-au „prelungit” și în interpretarea excepțională conferită pieselor care alternau lirismul și tristețea cu exuberanța dansurilor sau cu voioșia cântecelor comice sau cu o încărcătură sentimentală specifică la margine de oraș.
Pornind de la secvențe din celebrul Codex Caioni aparținând spațiului transilvan, oprindu-se la dansurile și cântecele maghiare scrise de Joseph Bengraf, trecând apoi la Cântece tradiționale armenești din Gherla, aparținând unui… Anonimus, aducând ornamentația bogată și melancolia poate visătoare, ansamblul a oferit și o Bergamasca scrisă de italianul Marco Uccellini, pentru ca un alt Anonim din veacul al XVIII-lea, dar din spațiul moldav, să se regăsească în culegerea lui Rouschitzki, de o suculență și o coloristică absolut încântătoare, fie în Sonata cu inflexiuni turcești, fie în melodia pe un text de Ienăchiță Văcărescu sau în Dansul românesc de la 1800; călătoria în timp și printre locuitorii de ieri și de azi ai meleagurilor noastre a continuat cu un popas la Brașov, prin muzica lui Martin Schneider, apoi în Maramureș, unde un Anonim a pus pe portativ cântece hasidice pline de nostalgie, cu o linie melismatică aparte, revenind în Ardeal prin cele trei dansuri alese din Manuscrisul de la Sf. Gheorghe, pentru a încheia cu două cântece amintind de Anton Pann, cu farmecul mahalalei de acum trei veacuri, textele și muzica având o savoare mult gustată de cei prezenți, asemeni suitei de Dansuri românești interpretate cu vitalitate și nerv, dar mai ales cu o plăcere și un entuziasm care s-au transmis și în public.
A fost cu adevărat o seară specială, oferită de un ansamblu pe care bucureștenii l-au descoperit cu încântare, alcătuit din muzicieni nu doar performanți, ci și îndrăgostiți de muzica pe care o abordează, captând și entuziasmând acum și prin acel caleidoscop muzical ales pentru a sublinia multiculturalitatea în spațiul românesc și, firesc, pentru a „scoate la lumină” partituri de o frumusețe și o originalitate cu totul remarcabilă. Numeroși melomani, atrași tocmai de ineditul întâlnirii cu Ansamblul „Flauto dolce”, au avut poate și revelația stării „de bine” pe care o determină o astfel de muzică; și probabil mulți dintre ei au realizat efectul unei asemenea „meloterapii” care, conștient sau nu, este benefică pentru fiecare dintre noi.
Deloc întâmplător, ansamblul clujean, cântând pe instrumente de mare valoare – copii ale celor originale specifice în renaștere sau baroc -, a susținut sute de concerte în țară și în toată Europa, a editat numeroase CD-uri, unul dintre acestea cuprinzând și programul derulat la Biserica Lutherană, unde și noi și muzicienii ne-am delectat cu o muzică absolut cuceritoare, sonurile amalgamate, inteligența, charsma și rafinata știință a interpreților, rămânând, cu siguranță, pentru multă vreme, în memoria noastră afectivă.

ANCA FLOREA