„CRĂIASA ZĂPEZII” ÎN PAȘI DE DANS
DE ANCA FLOREA
În ultima vreme, apreciatul balerin Horațiu Cherecheș a semnat, la Teatrul de Operă și Balet „Oleg Danovski” de la Constanța, câteva coregrafii deosebit de reșite, ba chiar excepționale, așa cum este, spre exemplu Romeo și Julieta de Prokofiev, remarcabilă fiind și Enesciana pusă în scenă anul trecut. Și tocmai de aceea, fiecare nouă producie ce-i poartă semnătura devine, firesc, o atracție pentru orice iubitor al genului.
La sfârșit de stagiune Horațiu Cherecheș a oferit, în premieră, baletul Crăiasa zăpezii, semnând și libretul (după celebrul basm de Andersen) și coregrafia (asistent Monica Cherecheș) și regia, dar și aranjamentul muzical (Sibelius, Grieg), colaborând și de această dată cu scenografa Natalia Kornilova, precum și cu Gelu Râpă (regia artistică); distribuția extrem de numeroasă a adus la rampă mai toți balerinii teatrului, impecabil pregătiți, tineri, expresivi, investindu-se în personajele întrupate cu nerv și plasticitate, beneficiind de un desen coregrafic deosebit de ofertant, în cel mai frumos stil clasic. Conceput ca o poveste cuceritoare, în 7 tabliuri ce se succed logic și fluent, permanent „în mișcare”, baletul captivează încă de la prima ridicare de cortină, decorul unic, având în centru o scară cu trepte laterale, încadrată de clădiri sugerând case dintr-un sat, palate, ascunzători înfricoșătoare, cortinete sau pânze simpatic desenate imaginând luciul apei din care ies peștișori ce o duc pe Gretchen cu barca, apoi o grădină în care „trandafirii” dansează (ca și în cea de a doua scenă) în plină lumină, un fundal întunecat pentru vrăjitorii din primul tablou sau pentru ascunzătoarea tâlharilor, învăluită însă de roșul focului într-o atmosferă amenințătoare sau palatul Crăiesei zăpezii, în lumina albastră, feerică – totul are farmec și culoare, asemeni costumelor superbe, caracterizând fiecare personaj, fiecare moment al acțiunii. Ar merita să fie măcar menționate și comentate în detaliu, pentru că și vrăjitorii îmbrăcați în negru și Crăiasa cu mantie albă, în caleașca aurită și Ciorile, desigur negre, suple și…elegante și Tâlharii în roșu-nergu și Fulgii de nea în tu-tu-uri diafane și curtenii, Prințul și Prințesa în veșminte aurii, „de epocă”, dansând în maniera balurilor „de curte” și Renul sau bătrâna care iese dintr-un fel de iglu, desigur și cuplul central, trecând de la hainele celor „din piață” la cele albe, rafinate, din final, au poezie și definesc deosebit de pregnant secvențele respective, pe înțelesul celor mari și al celor mici.
Un alt aspect esențial este alternarea momentelor lirice, pline de grație sau mister, cu cele tensionate, derulate cu o dinamică explozivă, asigurând contrastul necesar în echilibrul spectacolului care astfel „curge” aproape cinematografic, dens, fără lungimi și fără riscul de a fi static. Poate că balul durează cam mult în economia generală, poate că „topirea” Crăiesei și revenirea lui Karl la „băiatul bun” după ce Gretchnen pune la loc ciobul din oglinda fermecată (nu prea„subliniată”) nu sunt foarte clar creionate, dar rămân elemente secundare și posibil de remediat într-o producție realmente încântătoare.
Ar trebui, de asemenea, să mă refer la toți interpreții, pentru că Irina Ganea (Gretchen) și Adrian Mihaiu (Karl) sunt fermecători, iar partitura fetei îi oferă posibilitatea unei adevărate demonstrații de virtuozitate și grație, aceasta fiind de altfel, eroina cu cea mai mare pondere în desfășurarea acțiunii; pentru că Maya Takahashi are vigoare și transparență în rolul Crăiesei, iar Vrăjitorul este „fioros”, cu mișcări ample și performante, nelipsita pelerină având rolul său în susținerea expresivă, „învățăceii” săi secondându-l cu vitalitate în grup compact, Francesco de Benedictis transformându-se apoi într-un Tâlhar cu salturi spectaculoase și, împreună cu „camarazii” săi, coferă o imagine plină de vigoare și forță; pentru că Ayaka Kishi și Jin Mitzutani realizează Ciorile cu o linie și o mobilitate aparte, Bogdan Bârsenescu este un Ren simpatic, Amalia Mândruțiu și Ryan Brown aduc aura nelipsită Prințesei și Prințului, alături de ansamblul care îi completează inspirat, iar Sălciile au atitudini și grupări ce definesc trunchiurile cu crengi plângătoare, Peștii sunt lucioși și zglobii – Mizuki Kubota, Codruța Bălan, Dorina Drăgoeraș -, dar Soldații de lemn – Cosmin Adrian, Daia Kashiwaba – parcă aștepam să aibă mișcări mecanice, ca de… lemn, în timp ce Andrada Dedu este o Bunică… așa cum trebuie, asemeni Trandafirilor, Porumbeilor și celorlalte personaje care, chiar și în evoluții episodice, au relieful necesar pentru o caracterizare de efect. Iar ansamblul evoluează cu suplețe și omogenitate, sincronizându-se fără greș deopotrivă în desfășurările vaporoase sau incisive, pline de temperament Și totul are strălucire, bogăție imagistică, parfum de poveste, într-o coregrafie deosebit de inspirată și diversă, gândită pe suportul muzicii foarte potrivite fiecărui tablou în parte, melomanii recunoscând cu plăcere pagini celebre din lucrări de Sibelius și mai ales din suitele de Grieg, alese astfel încât să se plieze perfect intențiilor lui Horațiu Cherecheș de a crea adevărate scene de basm, în care filigranul baletului clasic se îmbină cu dansul de caracter, evitând pantomima, urmărind atent coerența și claritatea „întregului”, rezultând un spectacol de mare impact, ovaționat de o sală plină și entuziastă, care i-a răsplătit cu aplauze prelungi – și la „scenă eschisă” și în defilarea finală – pe toți cei care au contribuit la realizarea Crăiesei zăpezii într-o versiune care, cu siguranță, va face „cursă lungă”, având, pe lângă calitatea coregrafică în sine, pusă în valoare de interpreți minunați, și toate „ingredientele” succesului, fără artificii sau îngroșări, preferând exprimarea sinceră, directă și inteligentă, adresându-se publicului de orice vârstă.
