Într-o noapte de mai 2019, într-o sală discretă de la Hotel Champagne din Roma, o serie de conversații, transcrise mai târziu de procurorii care investigau sistemul judiciar, avea să schimbe percepția asupra unui dintre cele mai puternice corpuri ale statului italian. În centrul acestora se afla Luca Palamara, fost magistrat, președinte al Asociației Naționale a Magistraților și membru marcant al Consiliului Superior al Magistraturii — un om a cărui influență în deciziile de carieră ale magistraților devenise, pentru unii, mai puternică decât procedurile instituționale.
Scandalul nu a început cu o banală acuzație de corupție, ci cu dezvăluirea unui mecanism intern de putere: negocieri private între membri ai CSM, politicieni și avocați privind numirile de procurori-șefi și membri ai parchetelor importante, între roluri oficiale și jocuri de influență. Interceptările telefonice arătau cum Palamara și alți membri ai CSM discutau, împreună cu politicieni ca Luca Lotti sau Cosimo Ferri, despre cine să conducă sau să fie promovat în sistemul judiciar italian.
La câteva luni după izbucnirea scandalului, în octombrie 2020, Consiliul Superior al Magistraturii italian a decis radierea lui Luca Palamara din magistratură, sancțiune ulterior confirmată definitiv de Secțiile Unite ale Curții de Casație în 2021 — un gest rar și simbolic într-o țară unde independența justiției este unul dintre pilonii democrației.
Această decizie nu a fost doar pedepsirea unui individ: a fost recunoașterea, de către sistem, că o parte din justiție începuse să funcționeze după reguli neoficiale, dictate mai mult de relații și alianțe decât de proceduri transparente. „Il Sistema” (așa cum avea să fie numit fenomenul în titlul cărții pe care Palamara îl va publica ulterior despre propria experiență) devenea simbolul unei magistraturi care își pierduse busola morală și instituțională.
Ceea ce s-a petrecut în Italia indică o tensiune profundă între idealul independenței justiției și realitatea influențelor interne: în loc să fie garantul imparțialității, sistemul pare uneori, prin oamenii care îl conduc, un teren de negocieri pentru putere și control. Această recunoaștere dureroasă a fost urmată, pe parcursul anilor următori, de dezbateri publice aprinse despre criteriile de promovare, despre rolul „correntelor” (facțiuni interne ale magistraților) și despre necesitatea unei separări clare între influențele politice și deciziile judiciare.
Astăzi, în decembrie 2025, România trăiește propria sa „noapte a adevărului”. Nu într-un hotel din Roma, ci în fața ecranelor și a străzilor capitalei. Documentarul „Justiție capturată”, lansat de Recorder, nu se concentrează pe un nume singular, ci pe mecanisme extinse și sistemice — blocaje în dosare de mare corupție, proceduri care întârzie deliberat termenele până la prescriere, schimbări discreționare de completuri de judecată, dar și mărturii directe sau protejate ale magistraților care descriu o realitate dificil de negat.
Recorder documentează cum dosarele unor figuri politice sau de afaceri cu influență — de la Marian Vanghelie la Puiu Popoviciu — s-au prelungit până la prescrierea faptelor, fie prin schimbarea repetată a magistraților în dosare, fie prin lipsa de resurse sau urgență în soluționare. Mulți dintre magistrații intervievați afirmă că, în mod repetat, soluțiile procedurale și deciziile administrative au favorizat stagnarea acestor cauze.
Contrar așteptărilor unei discuții sterile despre independența Justiției față de Politică, documentarul evidențiază un fenomen mult mai complex: influențe și practici interne, consolidate în timp, care pot duce la rezultate ce subminează însăși funcția socială a justiției. Iar ceea ce este și mai revelator este reacția instituțiilor: în locul unei recunoașteri imediate a problemelor și a unei deschideri către anchete, conducerea principalelor instanțe și a CSM a lansat un comunicat dur, în care acuză o „campanie de delegitimare” și un „plan bine stabilit” de subminare a încrederii în justiție.
Imaginea e tulburătoare: într-un stat membru al Uniunii Europene, un documentar poate declanșa proteste în Piața Victoriei, la Cluj-Napoca și la Iași, unde mii de oameni cer demiterea unora dintre cele mai înalte figuri ale sistemului — de la președinții de instanțe la conducerea Direcției Naționale Anticorupție.
Și mai revelatoare este opoziția care se formează: de o parte, magistrați care sprijină mărturiile critice și cer protecție pentru cei care vorbesc public; de cealaltă, instituțiile care persistă în a interpreta investigația ca pe un atac asupra independenței lor. Reacțiile politice adaugă un nivel suplimentar de complexitate — de la invitația președintelui la dialog la solicitările unor politicieni pentru reforme structurale sau schimbări de conducere.
Ce leagă Roma și București, mai mult decât un simplu termen de comparație, este declanșarea unui proces de auto-examinare publică. În Italia, acest proces a culminat cu sancțiuni clare: radierea lui Palamara și suspendări disciplinare ale unor alți membri implicați, precum și discuții aprofundate despre cum trebuie regândite criteriile de carieră și transparența în deciziile de numire.
În România, procesul este încă la început. Critica nu a fost respinsă doar de retorica defensivă a instituțiilor, ci și de refuzul de a angaja un mecanism transparent și ferm de investigare disciplinară proprie. Ministrul Justiției a subliniat că, dacă există elemente concrete ce pot fi investigate legal, atunci trebuie să existe investigații disciplinare prin CSM sau Inspecția Judiciară — dar a evitat să ceară sau să inițieze astfel de proceduri cu fermitate imediată.
Este remarcabil cum, în ambele contexte, oamenii au ajuns la aceeași întrebare fundamentală: Justiția pe cine protejează și în numele cui funcționează? Italia a demonstrat că, atunci când un sistem descoperă vulnerabilități interne și le confruntă direct, are anticorpii necesari și poate găsi o cale spre reparare și consolidare în beneficiul cetățenilor. România încă navighează între negare și asumare, între reflexul de autocurățenie și instinctul de defensivă.
Într-o societate democratică, Justiția nu poate fi un castel de neatins — trebuie să fie deschisă criticelor, transparentă în deciziile sale și responsabilă în fața cetățenilor pe care pretinde că îi apără. Întrebarea care rămâne în urmă este simplă: când societatea cere adevăr, instituțiile vor răspunde cu curaj sau vor continua să repete aceeași logică defensivă? România, privită în această lumină, încă are de învățat din lecțiile Palamara — nu ca un simplu caz italian, ci ca o oglindă a propriilor provocări.
Descoperă mai multe la Radio Clasic
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
