Ecouri de… anul trecut
DE ANCA FLOREA
Un an a trecut, un altul începe, sperăm sub auspicii mult mai bune din toate punctele de vedere, așteptând, și în plan muzical, noi tentații și atracții din cele mai diverse, mai ales că în toamnă va avea loc Festivalul „Enescu”, pentru prima oară cu Vladimir Jurowski în calitate de director artistic, în timp ce director executiv este, așa cum ar fi fost normal de multă vreme, Mihai Constantinescu, cel care, de peste două decenii, conduce ARTEXIM, impresariatul prin care se organizează, de fapt, toate manifestările de anvergură.
Dar ultimele zile din 2016 au adus câteva repere interesante, ce merită rememorate sau măcar punctate în seria posibilelor evenimente. Spre exemplu, la Ateneu, mult promovatul Cristian Măcelaru, sosit de la Philadelphia, a revenit la pupitrul Filarmonicii pentru a dirija Simfonia nr. 3 de Mahler, opus monumental construit logic, fluent, cu o anume densitate ideatică, reușind planuri expresive bine diferențiate, asigurând astfel elemente de contrast binevenite și totodată unitatea întregului edificiu sonor atât de greu de realizat. În ciuda unei gestici și a unei poziții a umerilor cel puțin atipice, dirijorul a dovedit o claritate deosebită în coordonarea ansamblului, dând „intrări” precise, relaționând partizile așa încât să obțină un echilibru permanent păstrat de-a lungul celor 90 de minute de muzică superbă, oferind publicului o versiune interpretativă excelentă, orchestra răspunzând – se pare cu plăcere – cerințelor expresive ale „baghetei”. Este o lucrare complexă, implicând și participarea corului Filarmonicii (pregătit de Iosif-Ion Prunner), dar și a Corului de copii Radio (condus de Voicu Popescu), ambele integrându-se concepției și „liniei mari” a desfășurării partiturii ce alternează momentele de transparență aproape diafane, cu trimiteri la folclorul copiilor, cu cele de anvergură, subliniate și prin utilizarea frecventă a alămurilor (uneori puse la grea încercare), în tușe viguroase, dar fără excese de intensitate. De asemenea, intervenția solistei, în ultimele secvențe, a prilejuit reîntâlnirea cu mezzosoprana Aura Twarowska, de ani buni cotată printre cele mai rafinate interprete în genul vocal-simfonic, glasul grav, profund și „încărcat”, frazarea elegantă, dicția impecabilă, maniera de a sublinia sensurile cuprinse în text, toate acestea și-au pus amprenta asupra cântului său perfect raportat demersului general, pe bună dreptate entuziast aplaudată la final, asemeni ansamblurilor și dirijorului care au oferit, cu adevărat, o tălmăcire „de zile mari” a Simfoniei mahleriene.
Pe de altă parte, după o perioadă „neagră” în existența sa, Teatrul de Operetă „Ion Dacian” – devenit… și de musical -, traversând și un incendiu nelămurit nici până în ziua de azi și pierderea sediului de la TNB, unde funcționa din anii '70, totul culminând cu aberația unificării cu Opera Națională doar din ambiția „cuiva”, a obținut, în sfârșit, prin eforturile și demersurile managerului ONB Beatrice Rancea, separarea de administrația ONB și, practic, reînființarea sa; deși încă nu are un sediu unde să își desfășoare spectacolele „de stagiune”, artiștii teatrului își doresc să poată evolua din nou pe scenă, în fața publicului care îi îndrăgește și… îi așteaptă. Și tocmai de aceea, cumva simbolic, pentru a marca renașterea unui teatru care nu demult ar fi aniversat 65 de ani de existență, directorul interimar ONB a apelat la regizorul italian Matteo Mazzoni (care anterior montase, la Operă, Bărbierul din Sevilla) pentru a pune în scenă Liliacul, realizând și scenografia, Roxana Colceag concepând coregrafia, orchestra, corul și baletul Operetei colaborând cu soliști de cotă ai teatrului. Astfel, în 30 decembrie, fie și la salonul de recepții al Parlamentului, a avut loc premiera mult așteptată… de toată lumea, cu Lucian Vlădescu la pupitru, în distribuție Alfredo Pascu (Eisenstein), Doina Scripcaru (Rosalinde), Gabriela Daha (Adele), Stefan Popov (Falke), Cristian Caraman (Blind), Orest Pâslariu (Frank), Victor Bucur (Orlofsky), dar și Cătălin Seimeanu (Frosch), alături de invitați precum Andrei Fermeșanu de la Iași (în Alfred) sau actorul Claudiu Bleonț. Chiar dacă s-a cântat cu microfon, deși glasurile se auzeau bine în acel spațiu și oricum este o opțiune dezastruoasă pentru cei ce abordează partituri de operă sau de operetă, chiar dacă montarea nu a adus ceva deosebit, iar costumele păreau recuperate din producții demult abandonate, interpreții au fost fericiți să reapară într-o reprezentație „adevărată”, emoția lor vizibilă transmițându-se și în sală. Să dea Dumnezeu ca acea seară să fi marcat un nou început, în pragul unui nou an în care Opereta să renască și să-și reia „firul” unei activități normale, ca instituție de sine stătătoare.
