Ion Iliescu: ultimul marxist luminat sau primul european ambiguu?

Ion Iliescu se stinge, discret și tăcut, într-un salon de spital din București. Are nouăzeci și patru de ani și o biografie care se întinde pe tot secolul XX românesc și mai bine de două decenii din cel de-al XXI-lea. L-au iubit unii, l-au urât alții, dar nimeni nu l-a putut ignora: bătrânul silențios, cu voce domoală și privire calmă, a fost, timp de decenii, chintesența unei Românii care nu s-a hotărât niciodată pe deplin dacă vrea să se salveze prin uitare sau prin memorie.

În 1989, a apărut pe ecrane ca o umbră familiară — un fost demnitar al regimului comunist, revenit din obscuritate cu o legitimitate de moment și o agendă încă neclară. Până atunci, Ion Iliescu fusese mai degrabă o figură marginalizată. În anii ’70, fusese prim-secretar la Iași, iar în cercurile închise ale aparatului de partid era cunoscut ca un tehnocrat cu idei modernizante și o atitudine reținut critică față de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Avea relații strânse cu ingineri, cadre universitare și o parte din birocrația tehnică a partidului – oameni care visau la un comunism cu față umană, în linia pragmatismului de tip Gorbaciov, și nu la delirul autarhic ceaușist. Tocmai de aceea a fost retrogradat, marginalizat, trimis la Editura Tehnică și, apoi, la Consiliul Național al Apelor. Un fel de exil interior care l-a ținut departe de luminile rampei, dar nu și de rețelele de influență.

Când regimul s-a prăbușit în decembrie 1989, Ion Iliescu avea deja pregătit un discurs de salvator. Nu era un om al mulțimilor, dar știa instinctiv cum să vorbească unei țări bulversate. A chemat poporul la calm, dar a preluat puterea printr-un Front al Salvării Naționale compus în mare parte din cadre de partid reciclate. Un amestec toxic de continuitate și iluzie. A fost începutul unui deceniu în care România a trăit sub ambiția eufemistică a „originalității în democrație”.

Iliescu nu a împușcat, dar a chemat. Nu a bătut, dar a justificat. În iunie 1990, în fața unui val de contestare democratică fără precedent, i-a chemat pe mineri să apere „ordinea”. Rezultatul: violență, sânge, frică. Piața Universității s-a transformat într-un coșmar simbolic care i-a marcat pentru totdeauna mandatul. Tinerii în bătaie de baston și ochii triști ai lui Marian Munteanu rămân una dintre cele mai grele poveri morale ale unei Românii care ieșea din dictatură doar pentru a se teme, din nou, de propriul stat.

Dar aceeași mână care a semnat decretele FSN-ului a fost și mâna care, mai târziu, a girat documentele de aderare la NATO. Sub mandatele lui, România a pus bazele parteneriatului strategic cu Statele Unite, a închis dosarul Holocaustului prin comisia condusă de Elie Wiesel și a susținut deschis reformele cerute de Bruxelles. Aflat într-o tăcere de catifea în al doilea mandat (2000–2004), Iliescu părea că și-a descoperit o nouă identitate: nu mai era tribunul tranziției, ci garantul unui echilibru geopolitic. Din fostul ideolog marxist se năștea, bizar, un negociator atlantic.

Această dublă ipostază — de protector al vechiului sistem și deschizător de drumuri europene — îl transformă pe Iliescu într-un personaj al ambiguității istorice. Pentru unii, el a întrupat „răul necesar” care a asigurat o tranziție fără război civil. Pentru alții, a fost frâna pusă deliberat pe drumul României către democrație reală. Îi datorăm stabilitatea, dar și stagnarea. Îi datorăm diplomația, dar și eșecurile morale.

Puțini știu că ultima sa intervenție publică a fost o scrisoare trimisă în mai, 2025 lui Nicușor Dan, după alegerea acestuia ca primar general al Capitalei. A fost o scrisoare de felicitare, politicoasă, dar cu o notă subtilă de avertisment: „Să nu uitați că administrația e pentru oameni, nu pentru aplauze”. Era tonul unui patriarh al sistemului, care știa ce înseamnă puterea, dar și costurile ei.

Astăzi, Iliescu nu mai vorbește. Se află, potrivit informațiilor medicale, în stare critică. Respirația i se susține mecanic, iar organele cedează rând pe rând. E sfârșitul fizic al unei epoci care s-a agățat de el cu obstinație. Dar moștenirea rămâne.

Istoria nu judecă niciodată după emoție. O face, uneori, cu întârziere. Iar în cazul lui Ion Iliescu, întârzierea aceasta poate fi și semnul unei maturizări naționale. Să înțelegi că omul care a deschis porțile NATO e același care a închis gura străzii. Să poți accepta că între revoluție și stagnare a existat o singură semnătură. Iar această semnătură poartă numele lui.

Când va veni, inevitabil, știrea dispariției lui Ion Iliescu, România nu va plânge. Dar, poate, va înțelege. Sau, în sfârșit, va decide cum vrea să-și amintească.