Nicușor Dan începe să piardă exact electoratul care l-a făcut președinte

Numirile de la vârful parchetelor nu sunt doar o decizie controversată, ci primul mare semn că președintele riscă să își rateze mandatul 

Președintele Nicușor Dan a semnat șapte dintre cele opt propuneri pentru șefia marilor parchete, inclusiv pentru Parchetul General, DNA și DIICOT, în ciuda criticilor venite din societatea civilă, din presă, din zona reformistă și în ciuda faptului că o parte dintre candidați primiseră avize negative din partea CSM. Legal, avizele CSM sunt consultative. Politic însă, gestul rămâne unul cu efecte grele: transmite că avertismentele publice pot fi ignorate, iar promisiunea de fermitate morală poate fi sacrificată repede, în numele unei pretinse stabilități.

Mandatul primit de Nicușor Dan nu era pentru administrarea compromisului

Nicușor Dan nu a fost ales ca să fie un președinte contabil, preocupat doar să gestioneze echilibre fragile și să stingă incendiile provocate de alții. A fost ales pentru că o parte importantă a electoratului a văzut în el posibilitatea unei rupturi: o ieșire din inerția sterilă și lipsită de substanță a ultimilor ani de la Cotroceni și o revenire la ideea că președintele trebuie să inspire, să dea direcție și să fixeze standarde.

Or, exact aici apare prima mare problemă a mandatului său. În chestiunea numirilor la vârful parchetelor, Nicușor Dan nu s-a comportat ca un lider care impune o direcție, ci ca unul care acceptă să funcționeze în interiorul jocurilor făcute pe sub masă de alții. A semnat aproape integral o listă contestată, apoi a încercat să explice că își asumă decizia. Dar asumarea nu este suficientă când tocmai criteriul moral al deciziei este cel contestat.

Un președinte adevărat nu se reduce la formula „am dreptul să fac asta”. Un președinte trebuie să înțeleagă când are obligația de a nu face ceva, chiar dacă legea îi permite. El trebuie să fie și să rămână o voce a societății chiar și atunci când se pune împotriva unei clase politice.

Un președinte de carton

Apărarea publică a deciziei nu a întărit imaginea lui Nicușor Dan. Dimpotrivă. A accentuat impresia de fragilitate. Faptul că a ignorat avizele negative ale CSM pentru mai multe numiri, dar a respins o singură propunere, nu transmite coerență și rigoare, ci arbitrar și slăbiciune politică. Agenția Reuters a remarcat că aceste numiri au fost făcute în pofida opoziției din partea societății civile și a organismului de autoguvernare a justiției și că ele au alimentat temeri privind slăbirea luptei anticorupție.

Aici este și miza reală. Nu discutăm doar despre persoane. Discutăm despre semnalul dat unei societăți care aștepta de la președinte mai mult decât o validare formală a unor propuneri controversate. Într-o țară în care credibilitatea luptei anticorupție a fost de atâtea ori zguduită, începutul contează enorm. Iar Nicușor Dan a ales un început prost.

Ruptura de propriul electorat s-a văzut imediat

Poate cel mai grav pentru Nicușor Dan este că reacțiile critice nu au venit doar din partea adversarilor politici, ci chiar din zona care l-a susținut și legitimat. USR a transmis că aceste numiri ar fi trebuit să fie însoțite de un proces care să inspire „încredere” și „transparență”, iar fostul ministru al Justiției Stelian Ion a vorbit despre „o mare greșeală”. Presa internațională notează la rândul criticile lui Stelian Ion la adresa ignorării obiecțiilor CSM.

Asta spune tot. Când exact zona reformistă, care te-a împins la Cotroceni, începe să vorbească despre eroare gravă, lipsă de transparență și compromis politic, nu mai este vorba despre o simplă controversă de moment. Este vorba despre începutul unei erodări de încredere.

Pe rețelele sociale și în comentariul public online, tonul este același: dezamăgire, neîncredere, sentimentul că președintele a coborât prea repede standardul pe care îl promisese. Iar în politică, mai ales la început de mandat, percepția contează aproape la fel de mult ca decizia în sine.

Un președinte nu trebuie să fie captiv în jocurile altora

S-a discutat mult în ultimele zile despre comparația cu Traian Băsescu și despre ce ar fi făcut acesta într-o asemenea situație. Nu este nevoie de o idealizare a lui Băsescu pentru a vedea diferența. Băsescu, cu toate defectele lui majore, nu lăsa impresia că este luat de curentul altora. Nu părea un președinte împins de împrejurări. Avea instinctul confruntării și capacitatea de a produce sens politic.

Nicușor Dan, în schimb, începe să lase impresia unui președinte care nu conduce jocul, ci îl administrează. Care nu fixează agenda, ci își notează conștiincios în agendă ce are de făcut. Care nu opune rezistență mecanismelor vechi, ci caută să supraviețuiască printre ele. Iar aceasta este poate cea mai periculoasă imagine pentru un șef de stat aflat la începutul mandatului: imaginea unui om prins într-o funcție prea mare pentru energia politică pe care este dispus să o investească.

Problema nu mai este doar justiția, ci lipsa de anvergură

Numirile de la parchete nu apar într-un gol. Ele se așază peste o impresie deja formată: aceea că Nicușor Dan nu a reușit încă să dea României o voce fermă nici în exterior, nici în interior. În plan extern, au existat critici și întrebări după absența sa de la Forumul Economic de la Davos și de la Conferința de Securitate de la München, în timp ce a ales să participe la inițiativa lansată de Donald Trump în SUA. Chiar președintele a explicat că nu consideră aceste absențe o ruptură de Europa și că prioritatea a fost relația strategică cu Statele Unite, însă percepția publică a fost că România nu și-a conturat încă limpede profilul și vocea într-un moment european complicat.

În plan intern, această impresie se suprapune peste altă problemă: lipsa unui mesaj prezidențial ferm și repetat despre reformă. Un președinte ales pe o platformă de corectitudine și schimbare nu poate rămâne ambiguu tocmai în punctele în care electoratul așteaptă semne clare. El trebuie să împingă societatea înainte, să oblige sistemul politic să urce standardul, nu să dea impresia că încearcă mereu să gestioneze pagubele produse de alții.

Nicușor Dan riscă să piardă mai repede decât Iohannis încrederea propriului electorat

Klaus Iohannis și-a consumat capitalul politic lent, prin absență, indiferență și goliciune de conținut. Nicușor Dan riscă o formă și mai rapidă de eroziune: nu prin tăcere, ci prin decizii care contrazic explicit miza pentru care a fost ales.

Acesta este adevăratul pericol. Nu doar că pierde puncte. Ci că pierde sensul mandatului. Un președinte poate supraviețui politic unei decizii proaste. Dar cu greu supraviețuiește pierderii sensului care l-a dus în funcție.

Din acest punct de vedere, Nicușor Dan a făcut deja un pas foarte periculos. A început să-și dezamăgească exact electoratul care nu i-a cerut perfecțiune, dar i-a cerut un alt mod de a face politică, un mod în care cetățeanul are prioritate în fața unui stat/sistem.

Un al doilea mandat începe să pară deja imposibil

Dacă va continua pe această linie, Nicușor Dan riscă să își anuleze șansele pentru un al doilea mandat mult mai repede decât s-ar fi crezut posibil. Nu pentru că adversarii îl vor doborî imediat, ci pentru că propriii susținători se pot retrage emoțional din contractul politic pe care l-au făcut cu el.

Paradoxal, tocmai această fragilitate îl poate ajuta să treacă mai ușor peste eventuale tentative de suspendare. Un președinte fără anvergură, fără mari proiecte de ruptură și fără apetit pentru confruntări istorice este adesea mai ușor de tolerat de sistem decât unul care vrea să schimbe regulile jocului. Dar aceasta nu este o victorie. Este doar o formă de supraviețuire administrativă.

Iar România nu avea nevoie de încă un supraviețuitor la Cotroceni.

După dezastrul Iohannis, România avea nevoie de altceva

După catastrofa de autoritate și sens a mandatului Iohannis, România avea nevoie de un președinte care să redea funcției greutate, să ofere societății claritate și să spună, prin gesturi concrete, încotro mergem. Nu avea nevoie de un șef de stat timid, reactiv, preocupat să nu deranjeze prea mult și dispus să înghită costuri simbolice enorme pentru a conserva echilibre fragile.

Prin numirile de la vârful parchetelor, Nicușor Dan a transmis exact contrariul a ceea ce trebuia să transmită. Nu forță, ci ezitare. Nu direcție, ci adaptare. Nu autoritate morală, ci disponibilitatea de a intra în logica „sistemului”.

Și tocmai de aceea această decizie nu este doar una proastă. Este primul mare simbol al riscului ca Nicușor Dan să rămână în istorie nu ca președintele care a ridicat România după eșecul Iohannis, ci ca președintele care a ales, prea devreme și prea ușor, să devină fragil.