„Oedip” a cucerit Londra

Autor: muzicolog Anca Florea

7.06.2016

După numeroase tentative de a monta opera Oedip de Enescu în teatre importante din lume, demers concretizat, în ultimele decenii, la Deutsche Oper Berlin (1996) în co-producție cu Staatsoper Viena (1997), dar nu și la Scala din Milano (unde, în 2001, compozitorul Roman Vlad, implicat efectiv în activitatea vestitei Opere, îmi spunea că a încercat zadarnic să includă partitura în repertoriu) sau la Paris (deși, surprinzător, regizorul Nicolas Joel, cel care a pus în scenă, la Toulouse, creația enesciană, prezentată și la Bucurețti în Festivalul „Enescu”, devenind director al Operei pariziene, nu a dorit nici măcar să își prea propria producție). S-a mai cântat, în concert, la Amsterdam, sub bagheta lui Lawrence Foster, s-a pus în scenă la Cagliari, în Itallia, dirijată de Cristian Mandeal, cel care condusese și prima audiție britanică, în concert, la Edinbourgh s-a prezentat în SUA, la Universitatea Urbana-Illinois, dar într-un cadru restrâns, iar în urmă cu 5 ani a avut loc premiera la Teatrul „La Monnaie” din Bruxelles, în regia semnată de Alex Olle și Valentina Carrasco (cea care… din păcate, a montat și nefericita producție de la Opera Națională, în trecuta stagiune).

În Festivalul „Enescu”, tânărul dirijor Leo Hussain s-a aflat la pupitrul reprezentației ONB cu Oedip, lucrând astfel cu ansamblul și cu soliștii români, a căror înțelegere și cunoaștere a spiritului partiturii au fost extrem de importante nu doar pentru realizarea în sine a interpretării, ci și pentru Hussain, care s-a apropiat poate mai ușor de specificul enescian, greu de perceput de către muzicienii străini. O experiență care apoi i-a folosit din plin la Londra, unde a condus, la Covent Garden, prima producție cu opera lui Enescu pe acea scenă, în montarea preluată de la Bruxelles, în regia lui Alex Olle, asistentă Valentina Carrasco. Din ceea ce am văzut, este o concepție interesantă, cu repere din lumea antică (simbolul Columnei lui Traian are o încărcătură specială pentru noi, dar nu știu în ce măsură publicul britanic îl înțelege ca atare) și din cea mai apropiată zilelor noastre, cu elemente de monumentalitate, regăsite în decorurile imense și în imaginea impresionantă creată de amplasarea coriștilor ce trimite cu gândul la  basoreliefurile de pe Columnă. Premiera a avut în loc în 23 mai, iar din seria celor 6 spectacole, s-a transmis pe posturile de radio din Europa, desigur și la Radio România Muzical și Cultural, cel din 4 iunie, pe care am avut prilejul să-l ascult și să-l comentez „în direct”. Urmărind, timp de aproape 3 ore, desfășurarea muzicală, trebuie să spun că surpriza a fost deosebită, pentru că totul a sunat dens, permanent încărcat, captând atenția până la ultimul acord. Iar meritul îi revine, cu siguranță, în primul rând dirijorului, care a știut să îi apropie pe instrumentișii orchestrei și pe coriști, desigur și pe interpreții personajelor, de o lucrare cu totul diferită de ceea ce cântaseră până atunci, dificilă și, pentru început, ciudată sau chiar complicată. Într-un amplu interviu, el însuși recunoștea că, la primele repetiții, orchestra a fost reticentă, descoperind treptat frumusețea partiturii, pe care, de altfel, au abordat-o, în spectacol cu o reală plăcere și cu o investire efectivă, construind pagini superbe, transparente, dramatice sau lirice, cu solo-uri și o coloristică ce „tăia respirația”, reliefând detalii altădată neobservate. La rândul său, corul a cântat minunat, perfect pliat pe sensurile și situațiile fiecărui moment, iar soliștii au fost impecabili, cu glasuri calitative, conduse cu eleganță și „cu stil”, având și dicție și o pronunție în limba franceză fără reproș, păstrând linia mai aproape de muzica franceză de la începutul veacului trecut, cu tentă impresionistă, marcând doar prin accente, efecte de expresie și nuanțe sensurile cuprinse în cuvânt și, desigur, reflectate în muzică. Excelent în rolul titular, Johan Reuter a conturat un Oedip foarte uman, cu trăiri „adevărate”, rezolvând în special terifiantul act III prin apelarea la strigăte aproape dureroase, dar fără a fi agresive, de un tragism paroxistic, rămânând în rest prioritar în zona introspectivă a unui dialog cu sine, deci cu intensități estompate. De asemenea, John Tomlinson a creat un Tiresias puternic, grav și incisiv, uneori amenințător, perfect adecvat discursului imaginat de autor, Marie-Nicole Lemieux a susținut bine intervenția Sfinxului, dar destul de departe de încărcătura terifiantă pe care o așteptam, Sarah Connoly a apărut în Iocasta cu acuratețe dar fără un relief deosebit, aspect pe care l-am remarcat și la alți interpreți ai unor personaje de la care… speram mai mult. Dar, privit în general, am admirat aspectul unitar și echilibrat al distribuției, cu voci care se „potriveau” și se completau foarte bine, păstrând și o manieră de cânt cu repere comune în planul sonorității și al stilului, rezultatul fiind de un nivel artistic greu de egalat. Iar reacția publicului a fost pe măsură, ovaționând, aplaudând entuziast la final, semn că Oedip i-a captivat și… i-a cucerit până și pe londonezii atât de rezervați.

Remarcabil este și faptul că toate reprezentațiile se anunțau „sold out” și că presa a făcut risipă de superlative în special asupra capodoperei enesciene, Richard Morrison surprinzând, în „The Times”, prin concluzia articolului său: „Cerşiţi, împrumutaţi sau ucideţi (de preferinţă, nu propriul tată) dacă e nevoie, ca să faceţi rost de un bilet”. O frază care, cu siguranță… va face „istorie”. Toate marile publicații au avut numai cuvinte entuziaste la adresa montării, interpretării și mai ales a partiturii, „descoperită” de fiecare dată cu uimire.

Se cuvine menționată și implicarea ICR prin organizarea unor dialoguri care au prefațat evenimentul sau prin expoziții preluate de la Muzeul „Enescu”, precum și anunțul prezentării producției și la Opera din Paris, la exact 80 de ani de la premiera mondială, derulată la Palais Garnier (13 martie 1936). Să sperăm că se va bucura de un succes cel puțin la fel de pregnant ca cel londonez și că distribuția se va ridica (măcar) la nivelul excepțional al interpretării pe care am urmărit-o, încântată, în direct de la Covent Garden.