ORCHESTRE, ORCHESTRE…

Autor: Anca Florea
19 septembrie 2015

Ultimele zile de festival au adus, la Ateneu, orchestre simfonice, deși seria continuă să fie denumită „recitaluri și concerte camerale”, astfel încât după „Les dissonance” a urmat Filarmonica din Monte Carlo, cu două nume celebre – dirijorul Gianluigi Gelmetti, de la care, sincer, așteptam infinit mai mult, și violonistul David Garrett, cu adevărat excepțional, dar nu pentru ceea ce a tot subliniat mass-media privitor la viteza cu care cântă, intrată în cartea recordurilor și nici pentru experiența sa ca manechin sau ca rocker, ci pentru căldura și frumusețea interpretării; l-am aplaudat și în Balada de Enescu, atât de sensibil și rafinat tălmăcită, rămânând în atmosfera de nostalgică visare și în Concertul de Bruch, reliefând latura expresivă, fără vreo intenție de a face „demonstrații” de tehnică virtuoză, cucerind prin sinceritatea și pasiunea cu care investea fiecare frază, fiecare secvență a celebrului opus. Desigur, publicul care umplea sala până la refuz l-a ovaționat din varii motive, dar cu certitudine a meritat din plin să fie răsplătit pentru farmecul cântului său, prelungit în două superbe bisuri, în care a dovedit că știe să interpreteze minunat și o Partită de Bach sau că relaționează lejer și cumva spontan cu ansamblul, dând intrarea corzilor în pizzicato, fundal pe care el însuși a brodat linia solistică în secvențe din Carnaval la Veneția de Paganini, la fel de fină și încărcată de o căldură… contagioasă. În paginile concertante l-a acompaniat cu discreție și precizie orchestra condusă de Gelmetti, urmărindu-i atent intențiile expresive (poate și pentru că, după cum a declarat ulterior Garrett, se cunoscuseră cu doar două ore înainte de a urca pe podium). Gestica entuziastă dar ușor haotică – aș spune chiar agitată – a dirijorului, probabil mai în largul său la pupitrul spectacolelor de operă, s-a regăsit apoi în cele 3 lucrări de Ravel; speram să aud o mai mare diversitate coloristică și învăluiri tipice muzicii spaniole în Alborada del gracioso, apoi o atmosferă adecvată în Pavana pentru o infantă defunctă, „legată” nefiresc de Bolero, partitură extrem de ofertantă, dar parcursă destul de monoton, până la momentele din final, când alămurile și percuția au devenit asurzitoare, făcând să vibreze și pereții – prea mult, mult prea mult! Zâmbitor și fericit, Gelmetti a propus, la rândul său, două bisuri, trecând de la melancolicul Schubert la „fanfara” din nou peste măsură de sonoră din finalul uverturii la Wilhelm Tell de Rossini. Important rămâne faptul că spectatorii au fost încântați… de tot. În după-amiaza următoare, aceeași orchestră a evoluat sub bagheta lui Cristian Mandeal, infinit mai temperată, cu o sonoritate mai rotundă și un desen clar fie în Piesele ungare de Bartok (de ce oare în caietul-program sunt notate în engleză?!), fie în Suita Săteasca de Enescu, ambele impregnate de filonul folcloric, desigur stilizat, poate mai puțin familiare ansamblului, dar redate în maniera adecvată, subliniind temele și stările sugerate de autori, cu solo-uri evocatoare de reală frumusețe, răspunzând solicitărilor dirijorale cu o disponibilitate remarcabilă. Iar după pauză, în Cântecul pământului de Maher (evident notat… în limba germană în program, parcă special pentru ca spectatorul să nu știe ce se cântă…), ansamblul a avut momente de amplă desfășurare, transparente sau dramatice, colaborând cu soliști de marcă – mezzosoprana Ruxandra Donose, în sfârșit invitată în festival, aducând generozitatea și rafinamentul cântului său „încărcat”, linia elegantă, inflexiunile bogate și dicția impecabilă prin care pune în valoare sensurile cuvântului, precum și tenorul Vincent Wolfsteiner, cu glas robust, penetrant, mai curând de Heldentenor, conducând însă fraza cu îngrijire și relief, ambii acoperiți adesea de izbucnirile orchestrale, deloc temperate de dirijor în această… bătălie inegală. Dar construcția generală a fost logică și echilibrată, într-un opus de anvergură mult aplaudat de către melomanii care, în actuala ediție, au ascultat lucrări mahleriene aproape ca într-o integrală.

Remarcam anterior că în primele zile de festival s-au succedat 7-8 pianiști, la Ateneu și la Palat, dar a venit rândul violoniștilor, după David Grimal cântând, sub aceeași cupolă… David Garrett, pentru ca apoi să avem în program 4 soliști în lieduri abordate în compania orchestrei, alăturare din nou neinspirată și prin lipsa de varietate în sine, dar și prin posibila comparație privind modul lor de interpretare. Astfel, la sala Palatului, în serile oferite de Filarmonica din Viena cu Semyon Bichkov la pupitru, am fost cuceriți de finețea și sensibilitatea cu care soprana Elisabeth Kulman a tălmăcit Liedurile de Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck (reliefând trăirile ardente, pline de poezie, cuprinse în acele declarații de dragoste de o vibrație aparte, pe care artista le-a pus în valoare cu simplitate și mai ales cu un glas condus cu distincție și căldură, în cel mai pur spirit wagnerian), iar după splendoarea liedurilor de Mahler în care, la Ateneu, a strălucit Ruxandra Donose, desigur alături de Vincent Wolfsteiner, am revenit la Palat pentru a asculta… cele Șapte cântece de Enescu pe versuri de Clement Marot, prezentate de ansamblul vienez și soprana Valentina Naforniță; este o tânără cu realizări notabile la Staatsoper Viena și nu numai, cu o voce plăcută care s-a mai împlinit, adoptând acum o emisie „acoperită” pentru a conferi o tentă „mai plină”, cântând îngrijit, cu o pronunție curată în limba franceză, dar cu o expresie uniformizată, mai bine spus nediferențiată de la o miniatură la alta, deși textul cere o tratare foarte diversă, cu elemente de dramaturgie și subtilități pregnant subliniate chiar de către compozitor. Așa încât liedurile au sunat frumos, curgând ca o muzică lirică de factură impresionistă, acompaniată pe aceleași coordonate de către orchestră, Bishkov rezolvând fără prea multă implicare o partitură pe care, probabil, a descoperit-o recent. Pe de altă parte, am avut parte de o surpriză… ciudată, pentru că în ultima clipă dirijorul a hotărât să prezinte Simfonia nr. 44 de Haydn în deschiderea celor două seri, ceea ce nu știu să se fi întâmplat în cazul altor „simfonice”; am ascultat și… reascultat deci lucrarea, interpretată parcă mai „vienez” în prima versiune, Filarmonica aducând și fluență și vervă și o anume strălucire în stil clasic. Iar după pauză, Patetica de Ceaikovski a sunat dens și nuanțat, alternând suprafețele meditative pe care le-aș fi vrut mai romantice și izbucniri în tempo de marș, dar nu am simțit dramatismul și frământarea intensă care a și determinat denumirea Simfoniei nr. 6; dar pentru că partea a treia se încheie cu alămuri și „tobe”, ca de obicei… publicul a aplaudat (unde nu trebuie). În programul următor s-a cântat Simfonia nr. 3 de Brahms, de asemenea marcată de trăirile ardente proprii secolului XIX, precum și de sobrietate gravă, pe care sincer le aștepam mai conturate, mai „adânci” ca expresivitate, dar și de această dată orchestr a cântat bine și cam… la suprafață. Oricum, a sunat mult mai aproape de nivelul său real comparativ cu „prestația” din 2011… Și totuși, când pe podium se află Filarmonica din Viena, așteptările sunt enorme – dar mulți se raportează doar la concertul de Anul Nou…

Ca și în zilele precedente au avut loc și concerte „adiacente”, precum cel susținut la Banca Națională de către naistul Nicolae Voiculeț și Orchestra „România” sau, în aer liber, în Piața Festivalului, de către elevi și studenți, de cvartetul de saxofoni „Trasilvania”, apoi de „4 Strings Quartet”, alegând prioritar lucrări de Piazzolla. Iar pe Bulevardul Artelor au continuat transmisiunile în direct, fie de la Ateneu, fie de la Palat, așa încât Bucureștiul (și… Internetul) a fost invadat de muzică bună în interpretări adesea cuceritoare, întreg orașul „respirând” aerul Festivalului „Enescu”, ceea ce e bine…

ANCA FLOREA