Mașina care a ucis mai mulți naziști decât Aliații

Numite în glumă de către forțele aliate "arme secrete", automobilele Tatra 77A și Tatra 87 au ucis pe șosele, în al doilea război mondial, mai mulți ofițeri superiori naziști decât a doborât inamicul pe câmpul de luptă.

Cunoscută mai târziu pentru producţia de autocamioane şi utilaje grele, societatea cehoslovacă "Tatra" a fost unul din vârfurile de lance ale producției de limuzine de mare viteză din perioada interbelică.

Dezvoltat de Hans Ledwinka și Paul Jaray şi lansat în 1935, modelul Tatra 77A a fost succesorul popularului Tatra 77 care se producea din 1934.
Cu tapițerie din piele, echipată cu un motor V8 răcit cu aer de 3,4 litri şi 75CP, dotată cu un al treilea far care se mişca sincronizat cu volanul pentru a ilumina interiorul curbei, Tatra 77A era tot ce putea oferi mai bun industria de automobile a anilor `30. Fiecare exemplar era unicat, fiind construit manual, iar în total au fost produse numai 150 automobile.
Pe lângă designul futurist, limuzina avea un coeficient aerodinamic de 0,212 – o valoare de invidiat chiar și pentru mașinile de astăzi – care-i permitea să atingă viteza maximă de 150 km/h.

Succesoarea ei produsă în 1936, Tatra 87, avea un motor V8 de 3 litri răcit cu aer, de 85 cai putere, care-i permitea să atingă viteza maximă de 160 km/h. Datorită formei aerodinamice moștenită de la 77A, consumul de carburant era de 12,5 l/100 km, considerat mic pentru acea epocă, de vreme ce competitorii, pentru a obţine performanţe similare, consumau în jur de 20 l/100 km.

Se spune că Fritz Todt, ministrul Armamentului din cadrul Reich-ului, la vederea acestui model a exclamat: "Aceasta este mașina perfectă pentru autostrăzile germane!". Printre personalitățile epocii care conduceau o astfel de mașină se numărau feldmareșalul Erwin Rommel, scriitorul John Steinbeck, regele Farouk I al Egiptului.

Deşi erau dotate cu cele mai noi tehnologii, din cauza tracţiunii pe roţile din spate şi poziţionării motorului tot pe puntea din spate, cele două modele nu aveau o stabilitate prea bună în viraje. Aceasta stabilitate deficitară, combinată cu tentaţia vitezei mari, a făcut ca mulţi dandy nazişti – dealtfel printre puţinii automobilişti care-şi permiteau să plătească preţul considerabil – să-şi găsească sfârşitul pe impecabilele (încă de pe atunci) şosele ale Reich-ului.